Prima data singur pe munte. Prin Baiului de la Azuga la Posada

Locatie: Muntii Baiului
Data: 11 decembrie 2011
Traseu: Azuga- Culmea Sorica- Culmea Urechea- Vf Baiul Mare- Vf. Razoare-Valea Florei- Posada
 
 
Participanti: eu

Acest jurnal nu trebuie interpretat ca o promovare a mersului pe munte de unul singur. Am incercat doar sa prezint prin prisma propriilor trairi aceast episod, fara sa-mi propun sa incurajez in vreun fel mersul solitar pe munte. Exista multe variabile in aceasta poveste, incepand cu vremea, traseul si continuand cu echipamentul sau experienta personala, asa ca se pot intalni nenumarate situatii despre care s-ar putea dezbate foarte mult. Prin urmare fiecare trebuie sa analizeze rational si sincer cu el insusi fiecare dintre aspectele mentionate anterior, iar daca in final considera ca este indicat sa plece la drum, atunci sa o faca cu simt de raspundere. O experienta citita pe un blog nu poate fi sub nicio forma generalizata.

M-am intrebat adesea de ce merg unii singuri pe munte. Sa fie doar o manifestare antisociala sau e mai profud de-atat? Am incercat sa aflu mai multe si sa-i inteleg . Mi se spunea mereu cat de minunat e si cum ajungi sa te cunosti si sa te intelegi mai bine, cum aflandu-te in anumite situatii mai dificile iti poti invinge niste frici irationale si te dezvolti ca individ. I-am ascultat mereu pe acesti oameni cu retinere, spunand in sinea mea ca o fac din bravada. Ce-i drept e destul de tare sa spui ca ai fost singur pe munte: esti considerat fie curajos, fie nebun dar in orice caz ti se acorda atentie si ai ocazia sa te umfli serios in pene. Mi-a inflorit de ceva timp in minte dorinta de a incerca intr-o zi acest sport. Degeaba privesti intreaga situatie ipotetic si incerci sa gasesti aspecte pozitive si negative legate de respectiva activitate. Din exterior lucrurile se vad de cele mai multe ori diferit si concluziile sunt adesea eronate.

Se apropia weekendul si aveam chef de munte. Intreband in stanga si-n dreapta n-am gasit pe nimeni care sa ma insoteasca si atunci am primit semnalul de care aveam nevoie. Stiam ca venise momentul sa plec singur pe undeva. Aveam nevoie de un traseu de o zi pentru ca nu eram pregatit sa raman singur peste noapte. Initial m-am gandit la Piatra Mare cu urcare din Dambul Morii si coborare in Predeal, dar conform calculelor mele urma sa cobor pe intuneric prin padure, lucru care nu prea imi suradea. Mi-a venit apoi ideea sa urc in Baiului din Azuga, sa merg cat pot spre Sud pe creasta si sa cobor inainte de apus in orice localitate de pe Valea Prahovei.

Ziua plecarii a venit si iata-ma in pat cu ochii cat cepele intr-o prima dilema. Ceasul tocmai a sunat, sunt  plin de lene si cu ganduri destul de contradictorii: ceva imi spune ca mai bine as renunta si m-as culca la loc. Ma mai intorc de cateva ori de pe o parte pe alta si  intervine imediat un dracusor mai aventurier de felul lui care nu renunta pana nu-mi iau rucsacul in spate si plec. Acceleratul e mult mai liber decat personalul 3001 si lipsesc din el si muntomanii. Curand resimt un prim dezavantaj al mersului singur pe munte: n-ai cu cine vorbi in tren si drumul devine teribil de plictisitor. Daca asa o sa fie toata ziua nu-mi mai trebuie in veci…

Ajung in sfarsit in Azuga  si sunt intampinat de o vreme mohorata care ma ingrijoreaza putin. N-as vrea sa fie ceata sus pentru ca as avea probleme serioase de orientare, traseul meu nefiind marcat. Pana pe creasta am mai urcat pe acest drum asa ca stiu exact intrarea si nu bajbai deloc. Am un sentiment destul de neplacut, indepartandu-ma de oras. Este un fel de nesiguranta provocata de diverse ganduri negative insa irationale. Imi dau seama de asta si ma bucur ca le pot infrunta.

Sunt atatea lucruri aiurea de care ne speriem fara vreun motiv. Constientizam ca sunt stupide si totusi inima ni se face cat un purice. In mare parte, aceste temeri sunt create de ganduri negre care ne bombardeaza mintea slaba. Ne lasam influentati prea mult de filme sau povesti si ne raman intiparite in minte anumite situatii intalnite acolo, care transpuse in realitate, desi sunt improbabile ne sperie teribil uneori. Mai sunt desigur si fobiile, dar aici vorbim deja de patologic si cu acestea e mai greu de luptat. Cred ca sentimentul de frica este minunat si ne ajuta sa ne ferim de multe belele insa intr-o mare masura temerile cu care avem de-a face sunt de-a dreptul irationale si trebuie eliminate.

Pe masura ce inaintez grijile dispar si ramane doar o stare de alerta cu care nu m-am confruntat prea des. Simt cum mi se ascut toate simturile, devin mai atent la traseu si reactionez la fiecare sunet . Din cand in cand mai fac galagie sa imi fac simtita prezenta dar nu mi-e deloc teama. E minunat!

Zapada este moale si imi ajunge cam pana la glezne, dar cu toate astea parca ma tine in loc. Simt ca nu am randament si obosesc repede, dar poate nu s-a obisnuit inca organismul cu efortul. Pe masura ce castig altitudine intru intr-un val de ceata destul de rara care da un farmec aparte padurii. Apare si soarele si difuzeaza in plapuma de ceata creand o lumina placuta si totodata misterioasa.

Ma simt tot mai lipsit de energie si nu-mi dau seama de ce. Chiar asa obositoare sa fie inaintarea asta prin zapada? Totusi e mica si nu ma afund prea mult. Organismul vine imediat cu lamuriri si incepe sa mi se faca foame asa ca ma opresc sa mananc un sandvis. Nu mai aud sunetul propriilor pasi si se face imediat liniste. Si ce liniste… Nu pot sa nu ma bucur de aceste momente. Stau asa nemiscat o vreme si incerc sa imi golesc mintea de ganduri. Imi suna telefonul si ma trezesc la realitate. Este Andrei. El e in Bucegi, intr-o aplicatie cu Scoala de Munte Pathos. Schimbam cateva impresii despre turele noastre, apoi revin la sandvisul meu. Am mers o ora si dupa cate imi dau seama nu mai am mult pana in golul alpin. Poate pana la urma nu m-am miscat chiar asa incet cum mi se pare. Profit de pauza, pun aparatul pe rucsac si imi fac o poza.

Pornesc mai departe si dupa cateva minute ies in golul alpin. Cam atat am facut si data trecuta, cand mi s-a parut ca m-a alergat Ioan. Odata cu disparitia copacilor incepe sa cam bata vantul si ceata se inteteste. Nu sunt semne prea bune, dar deocamdata voi merge mai departe. Deja nu mai vad cam nimic in jur dar totusi lumina este puternica deci stratul de ceata nu este prea gros. Aud Celine Dion- My heart will go on si luandu-ma dupa muzica ajung la Popasul Schiorilor. Cativa oameni se uita cam ciudat la mine dar eu imi vad de drum.

Scot putin harta si cu busola iau directia corecta. De aici nu mai cunosc drumul si mi-e teama sa nu ma trezesc mergand in continuare pe Culmea Petru Orjogoaia. Ajung imediat in locul unde se despart cele doua drumuri si eu aleg varianta din dreapta, mergand spre Sud. Pe aici zapada s-a cam topit si mai este doar in unele zone mai adapostite.

Treptat ceata se risipeste si am privelisti mai vaste in jur. Cateva varfuri din Bucegi reusesc sa razbata din patura pufoasa de nori. Deja am vizibilitate buna si singura mea grija dispare. Incerc totusi sa tin permanent legatura cu harta pentru a-mi da seama ce culmi coboara spre Valea Prahovei si a sti exact unde sunt. Ma incearca un fantastic sentiment de libertate si ma bucur prin fiecare por de aceste momente. Ma asteptam sa ma plictisesc si sa-mi fie urat sa merg asa singur insa am atatea lucruri la care pot sa ma gandesc si sa meditez si atatea planuri se nasc acum incat parca mai degraba ma plictiseam printre oameni. Traiesc momente superbe!

E tare bine sa poti merge in ritmul tau, sa nu te alerge nimeni, sa faci pauze doar atunci cand simti tu si sa nu depinzi de nimeni. O situatie cu totul noua, dar foarte faina. Pe un varf mai indepartat vad ceva miscator. Casc mai bine ochii si imi dau seama ca este un om care se indreapta spre mine. Imi vad linistit de drum si in curand ne intalnim. A urcat pe Cumpatul si intentioneaza sa coboare pe Zamora. La auzul planului meu se incrunta putuin si imi spune ca e drum prea lung si ma va prinde noaptea sigur. Judecand dupa harta nu prea mi se pare si am parcurs deja o bucata importanta, dar nu-l contrazic. Ne uram drum bun si plecam fiecare pe traseul lui.

Voi ajunge in curand pe Baiul Mare (1895 m), cel mai inalt varf din partea de Sud a Muntilor Baiului, dar pana acolo ma mai asteapta un urcus.

Pe varf zabovesc mai mult la poze si o noua pauza de masa. Merg deja de patru ore dar stau bine cu timpul, sau cel putin mie asa mi se pare. De aici oricum am mai mult de coborat si voi merge mai repede.

Drumul serpuieste pe curbe de nivel, ocolind varfurile insa hotarasc sa nu mai cobor la el si sa tin linia culmii. Astfel am si privelisti mai bune iar pe drum este ceva mai multa zapada care mi-ar ingreuna inaintarea. Ma misc cu destul de mult talent si sunt tot mai convins ca voi reusi sa ajung pana in Posada. Totusi nu pot sa nu ma opresc din cand in cand sa privesc imprejurimile si sa ma bucur de linistea ce ma inconjoara. Asta ma face sa pierd destul timp dar nu-mi fac griji deocamdata.

In departare zaresc ceva pe un varf. Seamana cu o constructie sau o borna mai mare, dar de ce ar fi facut cineva acolo asa ceva? Fac o poza cu zoom-ul maxim al aparatului meu dar nu ma ajuta foarte tare sa ma lamuresc. Mai merg o bucata de drum tot intrebandu-ma ce-o fi chestia aia de pe varf si la un moment dat incepe sa se miste. In mod clar e o masina de teren, dar ce cauta acolo ca drumul e mult mai jos? Pana la urma mersul pe jos e pentru fraieri si daca tot au masina potenta de ce sa nu profite?

Stiu ca muntii Baiului nu sunt inclusi in vreun Parc National sau Natural si nu ascund vreo super diversitate sau specii pe cale de disparitie, dar tot ma deranjeaza specimenele astea care ar parcurge si creasca Craiului cu masina daca ar putea. Incerc sa fac abstractie de aceste aspecte mai putin placute si spre bucuria mea reusesc.

Ocolesc varful cu pricina si ma lamuresc pe unde au urcat. Nici nu e greu de intuit pentru ca au lasat niste urme de patinare de toata frumusetea. Ii vad in fata mea coborand din masina. Puteam sa jur ca sunt imensi si nu m-am inselat catusi de putin. Coboara trei matahale de o suta si ceva de kilograme in viu si o fătucă slabanoaga. Sau poate asa am perceput-o eu avand in vedere ca statea langa animalele alea trei. Se urca de data aceasta pe jos pe un varfulet iar eu trec pe drum si nu suntem nevoiti sa interactionam.

Ma uit la ceas si imi dau seama ca este trecut de ora 16, ceea ce inseamna ca nu mai am lumina prea mult timp. Grabesc putin pasul si urmez in continuare linia crestei. Sunt niste urme evidente de masina pe-aici insa drumul principal e undeva mai jos, mergand pe curba de nivel. Nici acum nu stiu exact cum trebuia mers si cum am reusit eu sa pierd drumul bun insa am continuat pe o poteca evidenta care se potrivea ca directie si nu putea sa ajunga decat la Valea Prahovei. N-am luat in calcul insa posibilitatea ca poteca mea sa se termine la un moment dat, ceea ce  s-a si intamplat imediat ce am intrat intr-o padure deasa de foioase.

Se lasa si putin ceata, iar lumina nu mai e aproape deloc. Ma cuprinde o teama irationala despre care am vorbit mai sus: teama de animale. Stiu ca daca ma fac simtit nu se poate intampla nimic si totusi mi-e frica. Ratiunea nu e capabila sa controleze un sentiment stupid si neintemeiat in acest caz, iar rezultatul este foarte neplacut. Simt un gol in stomac si parca s-a cam terminat cu distractia. Cobor la nimereala printre copaci si cant. Fiecare bustean cazut pentru mine arata ca un urs si ma astept sa sara de oriunde. Ce prosti suntem uneori… In scurt timp insa reusesc sa ma obisnuiesc cu situatia si ma mai calmez. Nu a disparut teama dar acum este suportabila. Cant in continuare si vorbesc singur. Mi-ar placea sa am la mine un reportofon si sa inregistrez toata aceasta parte. Cred ca ar fi foarte amuzant sa ma ascult apoi.

Panta este tot mai abrupta si parca am intrat pe o vale. Ma opresc putin pentru a scoate frontala si verific cu busola directia. Merg in partea dorita si aud un claxon de tir. Nu mai poate fi asa mult. Imi reiau semialergatura la vale, cu cantecele de rigoare, dar nu apuc sa cant un refrem complet ca iau o tranta de toata frumusetea. Pe jos se afla un covor gros si moale de frunze sub care se gasesc tot felul de crengi umede pe care cand calc alunec in ultimul hal. Ma dezmeticesc repede si imi dau seama ca ma doare piciorul. M-am lovit intr-un ciot si probabil am o vanataie pe cinste. Se putea sa scap eu dintr-o tura nevatamat?

Dupa cateva minute reusesc sa mai iau o tranta, de data asta mai usoara. Zaresc printre copaci, in vale un drum mai lat si ma bucur de mama focului. E clar ca asta nu poate ajunge decat pe Valea Prahovei. Ajung la el, imi trag putin sufletul, apoi cu cantec inainte mars! Ajung in dreptul unor case si ma iau cativa dulai in primire. Nu-mi mai e teama de nimic acum. Am ajuns la civilizatie si nici macar ursii din imaginatia mea nu se mai apropie acum de aceste locuri.

In aproximativ 5 minute ajung la sosea in dreptul unui pod. Presupun ca am nimerit in final drumul pe care intentionam sa cobor si pornesc spre Sud spre gara din Posada, trecand podul. Imi dau frontala pe lumina intermitenta pentru a fi mai vizibil pentru masini si merg usor pe partea stanga a carosabilului. Pe un indicator rutier de la inceputul podului scrie Valea Florei, dar nu ma sinchisesc sa scot harta, fiind sigur ca stiu unde ma aflu. Mai merg cateva minute si ma hotarasc sa identific pe harta valea cu pricina. Valea Florei se afla cam in dreptul garii din Posada si am confundat-o de fapt cu Valea Conciului care e mai sus. Trebuie asadar sa ma intorc. Bine totusi ca m-am uitat pe harta ca altfel ma trezeam prin Comarnic.

Gasesc repede drumul spre gara, dar mai am o ora de asteptat pana vine trenul. In cladirea garii e galagie si trecand pe langa un geam deschis ma izbeste un iz puternic de alcool combinat cu tutun. Mai bine stau eu frumusel afara in frig decat sa ma imput acolo si sa dau de cine stie ce oameni. Imi fac repede un prieten patruped si impart cu el din mancarea care mi-a mai ramas.

Intr-un final ajunge si trenul si ma urc in ultimul vagon, unde ii gasesc pe Andrei si cei de la Pathos. E o aglomeratie de nedescris si dupa ce apare nasul si-mi da bilet imi gasesc si eu un loc pe podeaua slinoasa a trenului. Nici n-am unde sa-mi intind picioarele si nu mai pot de cald. Ajung in Bucuresti amortit si daca pe traseu n-am prea transpirat acum am avut ocazia sa recuperez. Abia la camin realizez ce zi plina am avut si imi dau seama ca sunt destul de obosit.

Am avut sansa prin aceasta excursie sa descopar o noua latura a mersului pe munte, am reusit sa inteleg despre ce e vorba si de ce aleg unii oameni excursiile solitare.  Voi mai repeta cu siguranta aventura aceasta si voi incerca sa lupt in continuare cu anumite frici nejustificate de care ma lovesc uneori si ma deranjeaza. M-am concentrat mai bine la traseu si la tot ce era in jurul meu, am putut reflecta la mai multe lucruri si m-am bucurat nestingherit de liniste si natura. A fost superb!

A merge singur pe munte mi se pare in continuare mai riscant decat mersul in grup. Desigur sunt o serie de pericole care pot aparea tocmai din cauza faptului ca apartinem unui grup. Daca intr-o echipa se afla un membru insuficient pregatit fizic si mental acesta poate claca si astfel ii pune intr-o situatie delicata pe ceilalti: acestia nu-l vor abandona, ii prinde noaptea, nu mai nimeresc traseul, poate fi iarna, frig si astfel se pot intampla multe lucruri neplacute. Intr-o tura de iarna din cauza greselii umane se poate produce o avalansa care sa-i puna in pericol si pe ceilalti membri ai grupului. Sau pur si simplu uneori le acordam prea mult credit celor cu care mergem si devenim pasivi fata de traseu, intervine efectul de turma si nu mai dam importanta lucrurilor care se petrec in jurul nostru. Asa ne expunem poate cel mai mult pericolelor si constatam prea tarziu ca ne-am ratacit, ca mergem pe ditamai curba de nivel in mijlocul iernii deoarece le-a fost celorlalti lene sa mearga pe creasta sau cate si mai cate alte situatii posibile.

In cazul excursiilor solitare dispar aceste pericole, suntem mai atenti la ce se afla in jurul nostru si ne bazam doar pe propriile forte si cunostiinte. Daca le apreciem corect inca de acasa toate sunt bune si frumoase, insa mereu pe munte exista o doza de imprevizibil si putem ajunge intr-o situatie dificila. Atunci lucrurile se pot complica dramatic pentru cel care umbla singur deoarece in cazul unui accident e pe cont propriu si n-are cine sa-i mai sara in ajutor. Exista intr-adevar Salvamont, dar si pentru asta individul trebuie sa fie constient, sa aiba semnal si sa reuseasca sa dea respectivul telefon. Urmeaza apoi o asteptare lunga pana la aparitia acestora, in care persoana in cauza poate avea nevoie de lucruri simple, dar foarte importante pe care insa nu le poate face singur din cauza accidentului.

Mersul pe munte presupune pe langa peisaje fantastice si trairi intense anumite pericole cu care putem da piept. Depinde de fiecare cum reusim sa le evitam sau sa le depasim si tine in totalitate de noi sa ne apreciem corect si sa luam cele mai bune decizii in ceea ce priveste siguranta noastra.

In sperata ca jurnalul meu va fi inteles asa cum am incercat eu sa-l prezint va multumesc celor care ajungeti sa cititi acest rand si va urez ture faine in continuare, lipsite de pericole si situatii neprevazute.

Mai multe poze gasiti aici:  https://picasaweb.google.com/113369514721127423627/PrimaDataSingurPeMuntePrinBaiuluiDeLaAzugaLaPosadaDecembrie2011


2 responses to “Prima data singur pe munte. Prin Baiului de la Azuga la Posada

  • Mihai Sorin Iftene

    Dragut, imi place cum scrii…desi nu prea`mi place sa citesc :)
    Eu am parcurs singur creasta sudica a Craiului…pentru ca din variate motive persoanele cu care eram au trebuit sa coboare, si doar nu o lasam acolo singurica, dezgolita, trebuia sa o incalic :))
    Am facut 2 ore si 10 minute(pauza), desi traseul era de 3`4 ore, e foarte misto sa mergi in ritmul tau, sa nu te vada nimeni cand obosesti :)

    Traseul a fost deosebit dar eu ma regasesc in urmatorul citat: FERICIREA ESTE REALA DOAR ATUNCI CAND E IMPARTITA!

    Probabil traseul a fost prea scurt si prea pe fuga (ca sa`i ajung pe ceilalti din urma) incat nu am avut timp sa descopar placerea de a fi singur :)

    O sa incerc si eu unul de o zi! :)

    La cat mai multe trasee pe munte Sabin! ;)

  • clava

    hehe. da stiu exact prin ce ai trecut. am facut si eu cam acceasi chestie din azuga, numai ca inspre nord. ba inainte chiar imi zisesera niste localnici ca colcaie ursi prin zona aia, dar m-am incapatanat sa merg. prima jumatate de ora e ok, nu realizezi ce se intampla, dar dupa aceea te ia o frica, frica de singuratate, de propriile ganduri…dar mai ales de urs.

    dupa cum ai zis si tu, esti mai atent la detalii si exacerbezi orice semn care iti alimenteaza frica. spre exemplu, pe poteca pe unde urcam erau niste copaci raschetati de urs, semn ca isi marcase teritoriul pe acolo, nu iti zic cum imi simteam bataile inimii. asta cu cantatul, urlatul te tine prima ora cand esti speriat de moarte ca ti se poate intampla orice. dupa aceea te obisnuiesti si preferi sa pui energia in mers.

    cum am foarte mare succes in a da nas in nas cu animale salbatice( am prins ursoaica cu pui, tot cand eram singura), am surprins un cerb care ragea(sa se imperecheze probabil). foarte frumos momentul, desi iarasi, inima imi exploda de adrenalina.

    merita sa faci din cand in cand o excursie de unul singur, dar nu trebuie sa abuzezi presupun, ca norocul nu tine…

    Numai bine!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: