Poveste de mai in Muntii Macin

Locatie: Muntii Macin
Data: 6-8 mai 2011
Traseu: Ziua I:  manastirea Izvorul Tamaduirii- Culmea Pricopanului pana pe Varful Sulucul Mare. Am trecut apoi pe culmea principala- Varful Tutuiatul- Varful Moroianu 2 (dormit in cort)
         Ziua a II-a: Varful Moroianu 2- balaureala 2 ore prin padure- Cheile Chediului- Cerna
Participanti:  de la stanga la dreapta: Ioan, Irina, Octavian, Catalin, Maria, eu si Ionut
 
 

  De aproape un an ne-am propus sa facem o excursie in Macin si cam de doua luni a inceput sa se prefigureze un plan concret. Am cautat weekendul perfect, in care sa poata toata lumea merge, intrucat doream sa fie o excursie “in familie” in care ori mergeam toti ori niciunul si astfel am tot amanat, reusind sa programam plecarea pentru weekendul 7-8 mai. Ioan a mai invitat cativa prieteni carpatisti si grupul urma sa fie destul de numeros. Vremea insa a mai triat din numarul participantilor deoarece nu se anunta tocmai buna si unii nu-si doreau sa mearga pe ploaie, preferand sa se retraga.

M-am sfatuit cu Ioan si am stabilit un traseu, incercand sa cuprindem zonele cele mai interesante ale acestor munti. Eu eram singurul care mai fusesem in Muntii Macin, anul trecut in septembrie si credeam ca mi-am format o imagine destul de fidela legata de aceste locuri, insa urma sa am parte de o mare surpriza. Chiar daca am vazut poze si am citit jurnale nu m-as fi asteptat la asemenea paduri salbatice si nesfarsite, de un verde atat de crud si frumos si nu constientizam faptul ca prin muntii astia secetosi, crescuti in mijlocul campiei, vom trece prin adevarate chei, cu pereti abrupti si cascade.

Vineri, pe 6 mai am plecat spre Macin cu o masina: eu, Irina, Octavian, Maria si Ioan si am ajuns la Braila spre seara, unde ne-am oprit putin la mine acasa pentru a lua o sticla de vin si ceva de mancare pentru prima seara la cort. Am traversat Dunarea cu bacul pe intuneric, o mare bucurie pentru Maria care e clasa a 12-a si abia astepta sa-l ia. Am campat langa Manastirea Izvorul Tamaduirii, la intrarea pe traseul spre Culmea Pricopanului.

Ajungand acolo pe intuneric ceilalti n-au putut sa-si faca o impresie asupra locului si eram tare curios de reactia lor de  a 2-a zi cand vor vedea culmile stancoase ce se inalta deasupra frumoasei paduri de la poale. Am mancat bine la masutele de lemn din poiana, am baut cate un pahar de vin, apoi ne-am bagat in corturi si am adormit. Doi caini au marait toata noaptea in jurul corturilor spre disperarea unora, insa eu n-am auzit nimic si am dormit destul de bine, simtindu-ma in siguranta chiar si in padure, intrucat in muntii Macin nu sunt ursi, iar cu alte animale precum lupi, vulpi sau sacali chiar  ne doream sa ne intalnim.

Ziua I 

Somnul meu adanc m-a privat de trilurile pasarilor ce au cantat deasupra corturilor, impresionandu-l atat de mult pe Ioan. M-am trezit chiar odihnit si poate pentru ca era destul de cald nu am mai zabovit deloc in sacul de dormit, dorinta de a vedea imprejurimile si primele raze ale diminetii fiind mai puternica.

Chiar daca stiam cum arata locul nostru de cort, de data asta culmile stancoase mi s-au parut mai aproape si parca mai impunatoare.  Ionut si Catalin urmau sa ajunga in curand, venind pe autostrada si traversand Dunarea pe pod, asa ca Ioan si Octavian au plecat spre satul Cerna pentru a-i intampina. Cat timp baietii au fost plecati eu am ramas cu fetele si le-am urmarit intins pe un izopren cum strang corturile si pregatesc rucsacii pentru drum (m-ati crezut, nu-i asa?).

Planul nostru era sa lasam o masina la plecare si una la sosire, respectiv in Cerna, astfel nefiind nevoie sa stabilim traseul sub forma de circuit, putand sa cuprindem cam toate zonele importante din Macin.

Dupa ce ne-am adunat toti cei 7 excursionisti am mancat cate ceva si am pornit spre Fantana de Leac, care de data asta avea apa din belsug (Cand am mai fost acolo in septembrie era secata si am fost nevoiti sa plecam la drum cu foarte putina apa la noi).

Dupa o poza rapida de grup pornim nerabdatori spre culme, urmand marcajul banda albastra. Castigam repede altitudine, urcand pe o poteca ingusta si bolovanoasa, insa marcajul pare sa ocoleasca destul de mult si incepem sa urcam direct strecurandu-ne cu destula usurinta printre stanci si flori multicolore.

Dupa doar  40 de minute ajungem in saua dintre Varful Caramalau si un varf de 252 m pe care se afla o cruce de lemn. Lasam rucsacii si ne grabim sa ne cataram pe stancile de pe varful cu cruce. Aici peisajul este foarte cuprinzator si vedem campiile nesfarsite din Insula Mare a Brailei si Dobrogea, Dunarea Veche, precum si orasele Macin si Braila.

Culmea Pricopanului are un aspect atat de stancos, incat daca faci abstractie de campia ce o inconjoara ai zice ca te afli in munti mult mai inalti, cu varfuri spre care urcusul este epuizant. Desi ne aflam doar la 252 metri ne simtim la inaltime si peisajul e foarte spectaculos. Ce surprins am fost prima oara cand am urcat in Culmea Pricopanului, vazand toate acele creste stancoase si pline de grohotisuri…

Revenind la bagaje, pornim spre Varful Vraju (335m) pe care ajungem destul de repede si avem o vedere mult mai ampla spre partea Sudica a Culmii Pricopanului. Vedem pentru prima oara si Varful Sulucu Mare(370m), cel mai inalt din aceasta culme. Fetele nu reuseau sub nicio forma sa retina denumirile varfurilor si astfel Sulucu s-a transformat repede in Suculatu, Solcanu si alte asemenea variante care pe mine ma exasperau :)). Eu cu Ionut am mers sa vedem si Sfinxul din Macin, o stanca pe care, cu putina imaginatie o poti asemana cu un cap de om.

Coborand de pe Varful Vraju intalnim si prima broasca testoasa dobrogeana, o premiera pentru toti, si o supunem unei adevarate sedinte foto.

Ajungem apoi in saua dintre varfurile Vraju si Piatra Raioasa, si trecem pe langa o masuta fara banci unde in seprembrie cand am fost acolo erau vreo doua corturi. Din sa se urca ceva mai abrupt spre Piatra Raioasa dar diferentele mici de nivel se simt si in scurt timp ajungem pe varf la incredibila altitudine de 346 m. De aici  ni se dezvaluie mai bine spre Vest padurile nesfarsite de pe culmea principala prin care abia asteptam sa ne pierdem, insa mai aveam un obiectiv din Culmea Pricopanului, respectiv varful Sulucul Mare (ai retinut, Maria?).

In stanga este Varful Sulucul Mic, iar cel din dreapta este Sulucul Mare

Zabovim putin pe varf pentru a ne bucura de peisaj si pe deasupra noastra trece un stol ce incerca sa se ordoneze corespunzator. Incercam sa ne dam seama ce-ar putea fi si am exclus din start berzele, pentru ca nu zburau cu picioarele in spate. Ionut a spus ca ar putea fi cormorani dar nu ne-am lamurit decat la vederea pozelor, cand ne-a fost clar ca era vorba de pelicani, veniti probabil din zona  Insulei Mici a Brailei.

Plecam mai departe spre Varfurile Sulucul Mic, apoi Sulucul Mare. Pana la aceste varfuri avem de coborat intr-o vale adanca pentru a urca apoi din nou, insa nu ne plangem intrucat aici diferentele de nivel nu sunt mari si castigam incredibil de repede altitudine. In alti munti desi vezi varful si ai impresia ca mai ai putin pana acolo urci o groaza si parca distanta se pastreaza. Am avut de multe ori senzatia ca varful s-ar indeparta de noi precum fac cei care vor sa te invete sa inoti: iti spun sa inoti spre ei si pe masura ce te apropii se indeparteaza. In Macin insa, varfurile sunt atat de prietenoase si usor de atins incat nici nu ne dam seama ca am ajuns deja pe Sulucul Mic. De aici pana la fratele sau mai mare mai sunt doar cateva minute.

Ajunsi pe varful cel mai inalt din Culmea Pricopanului, aflat la fantastica altitudine de 370m, dupa cum ne anunta si borna, hotaram sa facem o pauza mai lunga sa si mancam.  Vantul insa bate destul de tare si coboram putin mai la adapost, lasam rucsacii si revenim in punctul cel mai inalt pentru poza de grup si admirat peisajul.

Spre Sud se vede continuarea Culmii Pricopanului, mai putin spectaculoasa decat spre Nord, unde crestele sunt foarte stancoase si cu un aspect atat de surprinzator pentru niste munti de asemenea altitudine.

 
Portiunea din Culmea Pricopanului parcursa de noi. In spate in stanga se vede manastirea de unde am plecat 

Spre Est vedem culmea principala a Muntilor Macin precum si varful cel mai inalt, Tutuiatul (care a avut si el mult de suferit, transformandu-se in Tuguiatu, Tutuianu si chiar Timbalul). Ne intoarcem la rucsaci si mancam cate ceva. Vremea e foarte buna si atmosfera e atat de placuta incat parca as mai fi zabovit putin pe-acolo, insa eram constienti ca trebuie sa ajungem cel putin pana la Varful Tutuiatul in acea zi. Ne asteptam la ploi in ziua urmatoare si cu cat parcurgeam in prima zi mai mult din traseu cu atat urma sa mergem mai putin prin ploaie.

Parasim Culmea Pricopanului si marcajul banda albastra si coboram in valea ce o desparte de culmea principala, fiind atenti pe unde calcam pentru a nu strivi vreo testoasa, destul de numeroase in aceasta parte a traseului. Fiecare dintre ele ni se pare speciala in felul ei si nu le scutim deloc de obiectivele aparatelor foto. Ajungem la un drum ce ne conduce spre padurile de pe culme si ne apropiem de o turma de oi. De pe un deal apare o alta turma ce imi aminteste de filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu si parca imi imaginez  deja strigatul de lupta ce prevesteste lupta dintre cele doua armate de mioare. Cerem informatii ciobanului si ne spune ca drumul ne duce direct la poteca de creasta pe care daca o urmam ajungem pe Tutuiatul.

Incepeam deja sa-mi imaginez cum ar arata padurea, cam cat de salbatica ar putea fi si cat de bine ne vom descurca sa gasim drumul spre varf. Gandurile aceastea m-au purtat pana la marginea padurii, unde este o bancuta si vad un marcaj nou: un C albastru pe fond alb. Aflu de la Ioan ca ar fi traseu de cicloturism. Ma bucur ca cineva chiar se preocupa de acest sport si ca au inceput sa apara trasee oficiale.

Intrarea in padure mi-a deschis o alta lume si mi-a dat peste cap toate gandurile referitoare la acele locuri. Intuiam ca vom merge prin paduri nesfarsite dar nu imi imaginasem ca vor fi chiar atat de frumoase si imi va placea atat de mult sa ma prierd prin ele. Cred ca a contribuit mult si faptul ca era luna mai, cand padurile au acel verde-crud atat de frumos.

Drumul urca usor printre copaci si ierburi inalte cu aspect foarte salbatic.

Malurile drumului incep sa se inalte tot mai mult si la un moment dat capata aspect de partie de bob. Din spate s-a  auzit huruitul unui Aro si ne-am lipit de mal pentru a ne putea depasi.

Continuam pe acest drum minunat si in partea dreapta vedem o poienita plina de flori multicolore, in care ne grabim sa ajungem. Nu ne ofera ea privelisti prea multe, reusind sa vedem doar o parte din Culmea Pricopanului, insa e un loc perfect pentru leneveala si stat la soare(in cazul meu undeva mai la marginea padurii la umbra).

Revenim in padure si continuam pe marcajul de cicloturism pana intr-un punct in care drumul incepe sa coboare, ceea ce ne dadea de inteles ca am ajuns pe culme, asa ca mergem spre dreapta urcand usor si nu dupa mult timp vedem un marcaj decolorat banda rosie care ne confirma  ca suntem pe drumul cel bun.

Poteca ne poarta din cand in cand prin poieni frumoase, ce ne ofera prvelisti mai ample in jur. Culmea Pricopanului se vede in departare si nu-mi vine sa cred ce distanta mare am parcurs. Oboseala inca nu simt dar talpile ma dor din ce in ce mai tare, insa reusesc inca sa ma bucur de frumusetea acelor locuri. Ajunsi pe varful Capusa facem o pauza putim mai lunga de hidratare si dulciuri, apoi continuam spre varful cel mai inalt pe care il simteam din ce in ce mai aproape.

Din nou directia pe care o urma poteca nu ne prea convenea asa ca am inceput sa urcam iar la nimereala prin padure si in scurt timp ne-am intalnit cu un baiat si o fata care veneau de pe varf si cautau un traseu ce aparea pe harta lor dar nu avea ce cauta in acea zona. Asa ca s-au intors si am mers  impreuna pe Tutuiatul(467m). Varful ofera privelisti frumoase spre Vest, iar Culmea Pricopanului este incredibil de departe.

Ii lasam pe ceilalti sa se bucure de peisaj si impreuna cu Ioan cobor in saua Tutuiatu, la Izvorul Italienilor pentru a reface proviziile de apa. Nu e prea mult de coborat insa e destul de abrupt. La izvor incarcam toate sticlele si ne spalam putin apoi ne intoarcem la ceilalti.

Ne sfatuim putin legat de continuarea traseului sau innoptarea pe Varful Tutuiatul. Desi ma dureau deja talpile de cateva ore am sustinut ideea continuarii traseului macar o ora pentru ca vremea era in continuare buna si nu avea rost sa pierdem timpul, in conditiile in care in ziua urmatoare se anuntau ploi.

Plecam asadar mai departe pe creasta principala, cu o escala rapida pe varful Ghinaltu(422 m) mult mai stancos si cu privelisti mai cuprinzatoare decat Tutuiatul. De pe acest varf putem vedea si continuarea crestei si ne uitam dupa eventuale locuri de cort. Nu prea departe se vede un varf dragut care se abate insa destul de mult  de la culme, dar in spatele lui e un alt varf, pe care ar fi fost tare bine sa putem ajunge pana la lasarea intunericului .

 
Comuna Greci vazuta de pe Varful Ghinaltu 
 

Fara sa mai stam pe ganduri pornim prin aceleasi paduri superbe. Oboseala deja incepe sa se simta si suntem ceva mai tacuti insa continuam sa mergem intr-un ritm bun. Padurea devine din ce in ce mai intunecoasa, semn ca seara se apropie dar nu mai poate fi prea mult pana la varful pe care l-am vazut de pe Ghinaltu. Gasim niste indicatoare si diverse marcaje vechi pe copaci, insa nu ne folosesc la nimic iar drumul este evident.

Ne intrebam doar daca varful pe care intentionam sa ajungem e pe linia crestei sau trebuie sa ne abatem undeva de la drum. Raspunsul vine destul de repede, in dreapta noastra aparand un luminis, care era de fapt saua dintre varfurile Moroianu 1 si Moroianu 2. Hotaram sa ramanem acolo si lasam bagajele din spate.

 
 In saua dintre varfurile Moroianu 1 si 2, privind spre Moroianu 2

Eu cu Ioan si Ionut  urcam pana pe Moroianu 2 si imediat ajunsi acolo le strigam celorlalti ca ne mutam tabara pe varf. E mult mai bine asa! Avem peisaje mai frumoase in jur si intotdeauna mi s-a parut interesant sa pui cortul pe varfuri. Coboram dupa bagaje, dar ceilalti deja se chinuiau sa care si rucsacii nostri.

Ioan a fost rapid si si-a adjudecat cel mai frumos loc, sub un copac singuratic si inca in floare, dar am prins si eu un loc in apropiere. Am format echipele de lucru, doi cate doi: Ioan cu Ionut, eu cu Maria, Irina cu Octavian si Catalin cu Nikon D90 si ne-am apucat de instalat corturile.

In sfarsit a venit vremea mesei asa ca ne retragem intr-o padurice de pin din apropierea varfului, intr-un loc mai adapostit de vant si am pus primusurile la treaba. Chiar cand am terminat de mancat a inceput sa picure si ne-am grabit sa intram in corturi. In departare zaream fulgere si speram sa ne ocoleasca pentru ca la cat eram de expusi pe acel varf… La nevoie ne-am fi refugiat in padure, dar speram totusi sa nu fie cazul.

In scurt timp a inceput sa ploua torential, cu picaturi mari ce se izbeau zgomotos de folia cortului. Mereu mi-a placut sa ascult sunetul ploii intr-o mansarda, dar mai ales in cort,unde consitentizezi ca te afli la doua folii distanta de stihia de afara si totusi esti uscat si te simti in siguranta. In scurt timp somnul m-a doborat si am dormit foarte bine, desi ma trezeam cand ploaia se mai intetea si zgomotul era mai puternic. Am scos si capul la un moment dat din cort sa vad cam in ce stare se afla pentru ca era prima ploaie prinsa cu el si nu stiam cum va reactiona, dar s-a descurcat foarte bine.

Ziua a II-a

Din nou ceasul meu desteptator s-a numit Ioan si cand am deschis ochii cortul era invaluit in lumina, asa ca m-am grabit sa ma bucur de ea din afara lui. Dupa o noapte in care a plouat cu galeata, dimineata ne-a intampinat cu cer senin si un rasarit frumos.

Peisajul era minutat, invaluit in lumini calde, intr-o dimineata racoroasa. Din padurile ce se intind spre Vaful Tutuiatu se ridicau aburi superbi.

In trecut imi era destul de lene sa ma trezesc la rasarit si nu apreciam prea tare aceste momente magice, pe care acum nu le-as mai rata sub nicio forma. Daca tot am mers mult in ziua precedenta ne-am permis sa mai lenevim putin in sacii de dormit, ocazie cu care s-au uscat si corturile.



Alladin style

Am strans apoi bagajele si am mancat, iar cand am plecat deja era ora 11. Nu prea imi place sa lenevesc pe munte si incerc sa profit cat mai mult de timpul petrecut acolo dar a fost o dimineata placuta si faptul ca am zabovit pana la acea ora nu a fost decat un castig de cateva ore in plus pe munte, intrucat traseul era deja fixat si daca plecam mai devreme nu faceam altceva decat sa ajungem la masini mai devreme.

Ne luam la revedere de la varful Moroianu 2 si revenim la drumul de creasta, pe care continuam spre Sud, cautand borna forestiera 88, care s-ar afla in dreptul cheilor Chediu, dupa cum citisem intr-un jurnal. Mergem prin aceeasi padure minunata de care nu ne mai saturam. Drumul a devenit ceva mai noroios din cauza ploilor din noaptea precedenta dar nu era mare tragedie si ma simteam atat de bine si de odihnit incat nu-mi mai pasa de nimic. Zarim printre ierburi o prima borna cu numarul 71 si ne bucuram, crezand ca pana la 88 nu mai e mult, dar apoi au aparut alte borne cu numere aiurea si am realizat ca fara o harta cu acele drumuri (pe care noi evident nu o avem) marcajele forestiere nu ne vor ajuta prea mult sa gasim cheile. Speranta revine atunci cand gasim borna 87 si ne gandim ca langa ea va fi si 88, dar nu a fost asa.

Intrarea in chei nu putea fi acolo pentru ca eram deja prea departe de varful Moroianu II. Prin urmare hotaram sa lasam balta bornele si marcajele si sa ne bazam pe intuitie si pe busola. Si uite asa incepe o parte foarte interesanta a excursiei noastre, etapa in care am parasit orice poteca si am balaurit aiurea prin padure, urmarind pe busola Vestul. Vegetatia ne trecea de genunchi si inaintam unul pe urmele celuilalt pentru a ne fi mai usor.

Uneori padurea era prea deasa pentru rucsacii nostri voluminosi si ne strecuram cu greu printre crengi, avand grija sa pastram o distanta suficienta intre noi pentru a nu ne scoate vreun ochi.Cu toate astea tuturor ne-a placut foarte mult aceasta parte a traseului, in care nu stiam exact unde ne indreptam si ne simteam efectiv pierduti in salbaticie.

La un moment dat am ajuns la un drum si speram ca ne va conduce in directia dorita. Zarim prin iarba borna cu numarul 71 si Octavian isi aminteste ca am mai fi intalnit aceasta borna mai devreme. Nu ne vine deloc a crede si verificam pozele din aparate. Chiar am mai trecut pe aici… Cum am reusit oare sa ne invartim asa in cerc n-am reusit sa ne dam seama ca teoretic drumul mergea de la Nord spre Sud si noi la un moment dat l-am parasit si am tinut directia Vest, ajungand la acelasi drum. Teoretic e imposibil, dar noi am reusit, pacaliti fiind de numeroasele curbe pe care le facea drumul.

Am inceput o noua serie de balaureala prin padure tinand din nou directia Vest sperand ca de data asta vom ajunge unde ne doream, insa am intalnit in scurt timp un alt drum si surprizaaa… si pe aici am mai fost :)). Hotaram sa ne intoarcem spre varful Moroianu 2 si sa coboram de acolo. La aceasta varianta ne-am gandit si dimineata dar credeam ca si prin padure vom gasi un drum care sa ne duca acolo. Dupa aproximativ doua ore in care am ratacit prin padure ne-am intors de unde am plecat, respectiv din saua dintre varfurile Moroianu 1 si 2. Daca stiam lasam bagajele ascunse pe undeva sa fi mers si noi mai lejer  :)). Oricum nu cred ca s-a suparat nimeni ca am facut acel circuit la liber prin padure si sunt convins ca toti l-au considerat un castig.

Din sa ocolim varful pe curba de nivel printr-o padure foarte deasa care ne-a dat destule batai de cap. De pastrat vreo directie nici nu putea fi vorba, eram destul de multumiti sa putem inainta, nu mai conta si in ce directie.

Am ajuns apoi intr-un sant ce ne-a permis sa ne deplasam mai usor printre copacei si liane si am iesit intr-o poiana cu o borna cu numarul 62 (ar fi fost culmea sa fie 88)

Luam o pauza de ciocolata si analizat hartile apoi coboram abrupt intr-o vale in care ne intalnim cu un parau si ne dan seana ca nu prea mai avem cum sa ratam cheile. Continuam sa coboram pe firul apei si in scurt timp ne intalnim cu inca un parau.

Inaintarea pe langa apa e destul de dificila din cauza crengilor si a pantei abrupte si noroioase. Treptat albia se mai largeste si un copac daramat ne imbie la o poza de grup.

Malurile incep sa devina tot mai inalte si mai stancoase si deja nu mai avem nicio indoiala ca am nimerit cheile. In jurul nostru se ridica ziduri din ce in ce mai inalte si nu rezistam tentatiei de a ne catara pe ele, asa ca lasam rucsacii si le escaladam pentru a avea o imagine de ansamblu a cheilor. Urcam pana la o zona mai dreapta, pe care am incaput cu totii si am putut sa admiram in voie imprejurimile. In spate peretii de stanca sunt mult mai inalti decat credeam, vazandu-i doar printre crengi. In vale distanta nu e mare dar coborarea probabil va fi abrupta. Pare distractiv! Eu cel putin abia astept.


Incepe coborarea si odata cu ea apar si cascadele, precum si zone mai dificile in care trebuia sa descataram cu atentie, tinandu-ne de stanci.

Ajungem deasupra celei mai inalte cascade si trebuie sa coboram pe langa ea un prag destul de inalt. Octavian coboara primul si ne preia rucsacii pentru a trece mai usor de acea portiune.

Dupa aceasta cascada mai urmeaza una ceva mai mica si deja anticipam iesirea din chei, asa ca decidem sa facem o pauza de masa langa cea din urma cascada, un loc cu siguranta mai frumos decat campurile ce urmau.

De aici incepe sa se prefigureze o poteca ce merge pe marginea paraului si in scurt timp ajungem la marginea padurii, intr-o poiana mare in care se afla un observator de vanatoare. In urma se vad cheile stancoase si atat de impunatoare, in ciuda altitudinii. Cheile Chediului, desi cam scurte sunt foarte spectaculoase si merita parcurse. Din sens invers sunt mai usor de nimerit ca se vad clar peretii de stanca spre care trebuie mers.

A urmat o portiune destul de lunga a traseului in care am mers pe camp si ne-a cam batut soarele in cap. Mai aveam de trecut o culme lunga pana in Cerna si intentionam sa o traversam in dreptul varfului Priopcea, insa am intrebat si niste ciobani si ne-au sugerat sa traversam mai prin stanga si apoi iar pe campuri pana in comuna. Privind in urma vedem varful Moroianu 2 si copacelul sub care am pus corturile, precum si varful Moroianu 1.

Inainte de intrarea in padure trecem pe langa o stana si am ocazia sa-mi satisfac vesnica mea pofta de pe munte : laptele. Nu se mai poate…am spus clar ca imi iau lapte praf de-acum la mine.

La intrarea in padure vedem si un animal mai mare pe care insa n-am apucat sa-l identificam, dar banuim ca ar fi fost sacal. Incepem sa urcam, insa pe mine cel putin nu ma deranjeaza acest lucru, fiind oricum mai bine decat sa merg pe camp prin soare. Cand imi intrasem mai bine in ritm si disparuse gafaiala cu care ma confrunt mereu pana se obisnuieste organismul cu efortul am ajuns pe culme si am iesit din padure.

Urmam un drum ce merge pe la marginea padurii si ne indreptam spre un varfulet de pe care speram sa se vada deja Cerna. Drumul acesta plat nu-mi prieste deloc si incep sa ma doara talpile. Ar fi fost buni niste adidasi de munte la drumul asta. Prea putine portiuni necesitau intr-adevar bocanci.

Ajunsi pe varfuletul acela vedem in vale comuna Cerna, pana la care mai avem destul de mers si tot pe campuri.  Coboram intr-o mica sa ca apoi sa urcam pe un alt varf, ultimul de altfel din aceasta excursie. Ne atrage atentia un sir interesant de pietre erodate ce se intindea precum o coloana vertebrala de-a lungul culmii. In stanga vedem o stana inedita, cu tarcuri circulare, imprejmuite cu stuf, avand aspectul unor constructii indiene.

Coboram de pe culme si ajungem la un drum pe care il urmam spre Cerna. Mergem fiecare in ritmul lui, incercand sa ignoram durerea din ce in ce mai puternica de picioare si parca acei ultimi kilometri nu se mai termina. Ajungem intr-un final si gasim masina lui Ionut in benzinaria de la intrare in comuna Cerna.

Ne luam la revedere de la Ioan si Catalin, apoi ne imbarcam in masina lui Ionut, care urma sa ne duca la cealalta masina lasata langa manastirea Izvorul Tamaduirii, apoi sa se intoarca cu cei doi in Bucuresti pe pod. Pe drum a inceput sa picure, insa nu mai conta, ne-am sincronizat perfect cu vremea. Ploile ne-au ocolit, in ciuda prognozelor meteo si ne-au lasat sa ne bucuram de acesti munti minunati. Privim inca o data culmile ce ne-au devenit atat de dragi si apropiate si ajungem la masina.

Ne luam la revedere si de la Ionut si plecam spre bac. Stam destul de mult pana sa se umple dar nu ne grabim nicaieri, poate doar la mine acasa unde ne asteptau ai mei cu pizza. Pentru a nu spune din nou ca am carat degeaba chitara (cum de altfel se intampla mai mereu) pe bac am zdranganit vreo doua acorduri fara prea mare tragere de inima. Dupa ce ne-am pus burta la cale cu pizza am plecat spre Bucuresti, unde am ajuns tarziu si foarte obositi, dar foarte incantati de zilele frumoase petrecute impreuna in natura.

M-am bucurat mult de aceasta excursie si de atmosfera vesela ce s-a mentinut pe tot parcursul traseului. A fost una dintre putinele excursii in care nu au aparut tensiuni de vreun fel sau vaicareli si spaime nejustificate ce pot fi uneori deranjante pentru ceilalti.

Muntii Macin au depasit cu mult asteptarile mele si desi o oarecare idee mi-am format-o in prima excursie din septembrie anul trecut, am fost foarte placut surprins si impresionat de padurile nesfarsite prin care am colindat si de salbaticia acestor batranei simpatici. Nu ma asteptam la un contrast atat de puternic intre Culmea Pricopanului (pe care o cunoasteam) stearpa si stancoasa si culmea principala, atat de verde si plina de farmec.

Mi-a luat mult sa scriu acest jurnal din lipsa de timp si chef uneori dar sunt bucuros ca totusi mi-am tinut promisiunea legata de blog.

Mai multe poze din aceasta excursie se gasesc in albumul Picasa : https://picasaweb.google.com/stef.sabin/MacinMai2011#


One response to “Poveste de mai in Muntii Macin

  • Ioan Stoenică

    Iata si jurnalul, bine ca nu l-ai uitat! Ti-a iesit chiar amplu si detaliat, foarte bine!🙂

    Eu am fost iar in Macin la doua saptamani dupa aceasta excursie, si de data asta am coborat in chei direct de pe varful Moroianu 2 – e varianta cea mai usoara, cea mai banala, cea mai clara. N-ai cum sa ratezi: cobori pe limba fara padure spre sud pana intri pe un fir de apa. Si gata. Dar nici mersul la nimereala prin padure nu strica, mie mi-a placut super mult!

    De data asta era apa mult mai putina, ca nu plouase, n-am putut nici sa bem din parau ca era cam noroios, si nici cascadele nu prea mai existau – abia picura apa prin ele. Dar erau mai multe flori prin iarba si iarba mai mare! Plus bujori!😀

    Ah, inca ceva: varful ala deviat de la traseu pe care-l vedeam de pe Ghinaltu, de ziceam ca ar fi loc bun de cort, era varful Călcata. La el se ajungea pe marcajul triunghi galben pe care l-am intalnit si noi la un moment dat pe drumul de creasta, in drum spre Moroianu. Merita mers si pe acest varf, clar!

    A fost super excursia noastra, superba ploaia peste corturi, superbe padurile si stancile, poienile, dar si atmosfera din grup.

    Abia astept sa ia Maria bacul si Irina ce-o mai avea, sa mergem cu cortul vreo 6-7 zile pe undeva! :))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: