Parcul National Cheile Nerei- Beuşniţa

Locatie: Muntii Aninei
Data: 13-15 mai 2011
Traseu: Ziua I: Sasca Română- Podul Beiului (banda rosie, pe la tunele)- Lacul Ochiul Beiului- Cascada Beuşniţa- Podul Beiului- Cheile Nerei- Lacul Dracului (banda rosie), dormit la cort (14 ore)
Ziua a II-a: Lacul Dracului, Carbunari (banda albastra)- Cheile Şuşarei- Sasca Montană (5 ore)
Participanti: de la stanga la dreapta: Ioan, Corina si eu
 
 

Excursia din Cheile Nerei a fost pentru mine cea mai spontana tura pe munte de pana acum. Era joi, 12 mai, eram obosit dupa o zi lunga la facultate si tocmai ma pregateam de culcare cand intra Ioan pe mess si ma intreaba foarte rapid si la obiect “zi repede daca vrei sa mergi undeva 3 zile incepand de maine” . In acel moment eram cam debusolat si nu ma gandeam sa plec pe undeva in weekendul respectiv ca mai tot  fusesem pe munte in ultimele doua saptamani. Inainte sa refuz invitatia am fost curios totusi sa aflu unde avea de gand sa mergem. Raspunsul a picat ca un fulger: prin Cheile Nerei, o sa ajunga acolo maine si Otto si ne intalnim si cu el. Brusc mi-a crescut ritmul cardiac si am devenit agitat. Ma invarteam ca un leu in cusca, iar un coleg de camera m-a intrebat daca mi-a murit cineva :)).

Visam de mult sa merg in Cheile Nerei si in plus tare m-as fi bucurat sa ma intalnesc cu Otto, de care imi place foarte mult si care mi-a lasat o impresie tare buna dupa revelionul din Leaota petrecut impreuna. Imi doream foarte mult sa merg, insa depindeam de cativa factori si nu puteam da un raspuns afirmativ in acea seara. Oricum, pentru orice eventualitate mi-am spalat cateva haine si bocancii. Peste noapte am stat mai mult cu ochii pe pereti si incercam sa-mi imaginez cum arata acele locuri, ma visam deja cu rucsacul in spinare, agatat de cabluri deasupra unei ape involburate.

Dimineata am rezolvat repede ce era de rezolvat si l-am sunat pe Ioan sa-i spun ca merg (ma tot gandeam: poate vezi ca acum dupa ce mi s-a pus pata s-a razgandit…) Era 8 si ceva si la 10 se anuntase plecarea asa ca m-am grabit sa imi cumpar de mancare si sa-mi fac rucsacul.

Pe la 10 si ceva ma culege Ioan cu masina de pe strazi si pornim spre o noua aventura. A fost pentru prima oara cand habar nu aveam unde merg si nu am facut inainte o minima documentare. Nu stiam nimic despre traseu si nici despre acesti munti. Vazusem cateva poze cu principalele atractii ale zonei, insa nimic mai mult.

Pe la km 40 pe autostrada ne oprim sa manance Ioan cate ceva si la un moment dat ma intreaba daca am luat cortul. Eu am inceput sa rad, crezand ca glumeste si i-am spus foarte senin ca nu l-am luat. Am realizat ca niciunul dintre noi nu-l luase, pentru ca in discutia avuta cu o seara in urma nu ne-am inteles exact si urma sa decidem care cum ia cortul a doua zi. Bineinteles ca am uitat sa mai vorbim despre asta si fiecare dintre noi traia cu impresia ca celalalt il va lua. Ne-am gandit putin daca are rost sa ne intoarcem sau putem dormi in aer liber ca vremea se anunta buna si altitudinile erau mici, insa perspectiva de a dormi cu viperele la nas nu ne prea incanta asa ca am facut cale intoarsa spre Bucuresti. Daca tot era vineri 13 putin ghinion nu strica:)).

Ne-am oprit la Ioan ca el sta ceva mai aproape de A1 decat mine si nici n-am iesit bine din parcare ca suna Corina, care anunta ca interviul la care era programata pentru ora 19 s-a mutat la 14 si spera sa o asteptam si pe ea ca si-ar fi dorit mult sa mearga. Ne consultam noi repede si cum nu aveam decat de castigat daca venea si ea cu noi am hotarat sa mai pierdem timpul vreo 3 ore prin Bucuresti. Ne-am intors sa lase Ioan cortul lui de 2 persoane pentru ca deja era nevoie de al meu de 3. Ma intorc la camin, mai pierd timpul si pe acolo apoi ma intalnesc cu Ioan la Carrefour pentru mici cumparaturi si plecam spre statia Pacii, unde apare si Corina intr-un final. Venea direct de la interviu si era echipata perfect de munte: fusta, pantofi cu toc, poseta in loc de rucsac, ce mai…era gata de drum (ne-a lasat inainte rucsacul cu tot echipamentul necesar). Pacat ca nu am apucat sa facem o poza de grup cu ea imbracata asa, sa moara pantofarii de invidie.

Pornim in sfarsit spre Pitesti pe autostrada, pe la ora 15, cu multe ore intarziere fata de planul initial, insa tot ghinionul cu cortul pana la urma a fost un castig: n-am mai mers doar noi doi, am avut si o prezenta feminina si a avut si Corina ocazia sa se bucure de acele locuri minunate.

Ioan si tatal sau aveau expozitie la Craiova asa ca oprim putin si acolo, ocazie cu care am putut sa o vizitez si eu. Ca si prima oara cand am vizitat o expozitie marca Adrian si Ioan Stoenica nu ma mai saturam de privit acele tablouri. In general nu prea rezonez cu arta plastica si n-as trece pragul unei expozitii, dar tablourile astea de natura ma lasa mereu fara cuvinte. In plus imi place ca de multe ori recunosc in acele peisaje locuri prin care am umblat.

Iesim si din Craiova si ne indreptam spre Drobeta Turnu Severin. Cerul incepe sa capete culori de apus si noi mai avem cale lunga de mers. Oprim inca pe lumina la o bancuta de pe marginea drumului si ne bucuram de o bucata buna de branza.

Am continuat drumul pe la Orsova, Baile Herculane, apoi urma sa intalnim un drum spre Şopot Nou. Inainte am trecut prin Iablaniţa, care s-a transformat imediat in Ia blăniţa, prilej glume si rasete pe aceasta tema.

Drumul spre Şopot Nou a aparut, si o data cu el si gropile. Am mers vreo 30 de km pe un drum infernal care ne-a zdruncinat toti creierii si am ajuns nauci in Sasca Montană. Intentionam sa campam in Sasca Română , insa nu am gasit-o prin noapte, asa ca am pus cortul pe marginea drumului. Deja e ora 2 si la 6 va fi desteptarea, asa ca noapte buna!

Ziua I

Ca in toate excursiile in care mergem impreuna, ceasul meu desteptator este Ioan, care mereu are grija sa nu ma lase sa dorm prea mult si sa pierd vreun rasarit frumos sau alt moment care sa merite trait la primele raze ale diminetii. Cortul e ud leoarca de la roua si ma bucur din nou ca ne-am intors dupa el si n-am ales sa dormim sub cerul liber.

Strangem destul de repede bagajele, apoi mutam masina in Sasca Română, pe care de data asta o gasim. Era un indicator cam vai de capul lui, insa ca punct de reper ar fi biserica din Sasca Montană si indicatorul spre centrul de informare. Lasam masina pe o straduta la intrarea pe traseu si pornim pe banda rosie, pe care am pierdut-o in scurt timp din neatentie, pentru ca nu am observat ca trebuie sa trecem Nera peste o punte. Ne intoarcem si vedem printre ierburile inalte puntea cu pricina. Avem ocazia sa admiram Nera in toata splendoarea ei. Are un debit mult mai mare decat ma asteptam, iar copacii de pe margini, care aproape se prabusesc in apa, dau intreg peisajului un aspect foarte salbatic.

Pe poteca ne intampina imediat salcami infloriti si corcoduse verzi numai bune de mancat. Influentele climatice submediteraneene sunt foarte evidente in aceasta parte a tarii. In Bucuresti inca nu inflorise salcamul, iar cu o saptamana in urma in Muntii Macin corcodusii erau inca infloriti.

In scurt timp ajungem la un indicator spre Podul Bei prin tunele. Pe masura ce inaintam relieful devine tot mai stancos si poteca ingusta se strecoara  prin zone abrupte. Initial trecem printr-o portiune in care poteca este sapata in stanca si trece pe deasupra raului, iar apoi intram intr-un prim tunel foarte scurt, cu aspect mai degraba de poarta.

Urmatotul tunel este mai lung si ne face sa ne plecam capetele in fata muntelui. Rucsacii mari ne incurca pe alocuri si trebuie  sa ne aplecam si mai mult pentru a putea trece prin unele tunele. Din cand in cand in vale vedem si Nera serpuind printre peretii inalti de stanca ce o imprejmuiesc.

Continuam intr-o continua alternanta de tunele si zone abrupte cu vizibilitate buna spre Nera si stancile din jurul nostru si dupa aproximativ o ora de cand am pornit pe traseu ajungem la o sosea asfaltata, in locul numit Podul Beiului, punctul de confluenta  al Nerei cu raul Bei. Ar fi fost o varianta destul de buna sa lasam masina acolo dar nu am stiut de acel drum. Oricum am fi ratat traseul cu tunele, care mie mi s-a parut chiar frumos insa parca prea scurt.

La Podul Beiului ne intampina tot felul de panouri informative, precum si doi tipi de la Parcul National Cheile Nerei- Beuşniţa, care ne sfatuiesc cu privire la trasee si locuri de campare. Taxa de vizitare a parcului este 5 lei, o suma modica si justificata dupa parerea mea: marcajele au fost foarte bune pe tot parcursul drumului, gunoaie am gasit destul de putine, cu toate ca zona este frecventata de multi turisti, in mare parte pantofari si grataragii. De la Podul Bei porneste un drum forestier spre Nord ce duce la izbucul (nu scrie nicaieri izbuc, ci doar lac) Ochiul Beiului.Pe indicator traseul apare marcat cu banda albastra, insa aceasta nu se regaseste in continuare, dar e ditamai drumul forestier. Ne schimbam incaltamintea (nu intre noi) pentru ca nu are rost sa ne chinuim in bocanci pe  forestier, sa ne umplem aiurea de bataturi. Tare bine ne-au prins adidasii de munte in aceasta tura. Au fost destule zone in care am avut ocazia sa-i purtam si diferentele chiar s-au simtit.

Gandul ca avem de mers vreo 5 km pe forestier(adica neinteresant), cu rucsaci grei si caldura ma descurajeaza putin. Mi-a placut insa si aceasta portiune pentru ca drumul mergea pe malul Beiului, plin de cataracte dragute, iar copacii formau un veritabil tunel ce ne tinea si umbra si ne bucura privirile. Si sa nu mai spun de verdele de mai al padurii…

La un moment dat vedem un indicator : cascada La Văioaga si nu mai stam o clipa pe ganduri. Coboram cam abrupt spre rau, pe o poteca de pamant care cam aluneca si ajungem la minunatia de cascada. Eu cu Ioan ne tot fataiam, incercand sa gasim unghiuri mai bune pentru poze. Desi suntem la cativa metri de sosea locul acesta pare atat de salbatic si imi aminteste de filmul alb-negru cu Tarzan din copilarie, cu scenele in care facea dus sub cascade.

Ar fi mers de-o baie. Ioan era tare dornic de scaldat in aceasta excursie. Si mie mi-ar fi prins bine o baie pe vremea aia dar cand ma gandeam ca trebuie sa ma usuc, sa ma curat bine pe picioare inainte sa ma incalt, pentru a nu ma chinui mai tarziu bocancii, parca ma apuca lenea si in plus trebuia sa ne intalnim cu Otto si peitenul lui Libor. Ei erau undeva pe la Ochiul Beiului si ne asteptau.

Ne intoarcem la drum si continuam spre pastravarie. O masina opreste in dreptul nostru si un tip ne spune sa avem grija la vipere. Nu ne sperie prea tare avertismentul, intrucat cei de la parc ne-au spus ca in zona tunelurilor sunt cele mai multe, iar pe drumul acela forestier le-am vedea din timp si nu ar fi niciun pericol.

Ajungem intr-o poiana in care sunt si cateva case. Un barbat si o femeie stau tolaniti la soare langa o rulota. II intrebam pe unde e drumul spre Ochiul Beiului (forestierul se termina la poarta pastravariei) si ne raspund ca habar n-au ce e ala si ca ei sunt acolo de doua zile dar n-au fost si n-au auzit de vreun lac. Poate sunt eu prea limitat dar nu inteleg cum poti sta doua zile undeva si sa fii la cateva minute de un loc atat de frumos si sa nu-ti doresti sa-l vezi. Ce mai conteaza ce e in jurul tau cand mititeii sfaraie pe gratar, iar berea rece aluneca atat de bine pe gat…

Inainte de pastravarie, intr-o curte vedem un om pe care il intrebam de traseu si aflam ca au urcat doi straini spre lac seara trecuta si inca nu au coborat. De la pastravarie porneste o poteca ce o ocoleste prin stanga, apoi ajunge intr-un drum mai mare printr-o padure mai deasa mai mai frumoasa decat cea de pana acum. Ajungem in scurt timp la izbucul Ochiul Beiului, unde nu e nici urma de Otto sau Libor. Cand ne apropiem mai mult gasim agatat de un panou informativ un biletet scris de Otto “Am plecat mai sus” (mai sus fiind cascada Beuşniţa).

Lasam bagajele si incepem sa facem poze din toate unghiurile. Cand mi-a spus Ioan in seara aceea de Cheile Nerei am cautat poze si am vazut si acest lac si m-a impresionat mai mult decat in realitate. Mi s-a parut mai mare si mai albastru in poze. Poate uneori e mai bine sa nu stii ce te asteapta desi in unele situatii poate fi periculos sa nu te interesezi sau te poti trezi neechipat corespunzator pentru anumite zone. Nu vreau sa fiu inteles gresit, Ochiul Beiului e foarte frumos si clar merita ajuns acolo si vazut. Nu a fost deloc o dezamagire pentru mine, insa ma asteptam sa fiu mai surprins de ce voi vedea pentru ca in general realitatea bate pozele (adaptare dupa “viata bate filmul” )

Mancam cate ceva, dam roata lacului incercand sa prindem unghiuri bune pentru poze si apoi urcam spre Cascada Beuşniţa. Urcusul e destul de abrupt iar noi nu suntem obisnuiti, toata ziua mergand doar pe plat. Iesim intr-o poiana si cum reintram in padure ii vedem pe Otto si Libor care coborau deja de la cascada. Se intorc insa cu noi si in scurt timp ni se arata o cascada superba, cu numeroase fire de apa ce se scurg peste stanci acoperite de muschi. Lumina insa este foarte proasta, soarele fiind exact deasupra cascadei si nu ne prea putem bucura de poze. Nu-i nimic! Un motiv in plus sa revenim.

Facem o poza de grup, apoi cei doi baieti coboara spre lac iar noi urcam deasupra cascadei, unde ar mai fi o cascada faina.  Drumul parea sa se infunde si nu am mai continuat. Ulterior am aflat ca daca mai mergeam putin ajungeam la o cascada destul de mare. E timp data viitoare, cand va fi si lumina buna la cascada Beuşniţa.

Coboram la Ochiul Beiului si dam de un sarpe pe poteca. Ne dam seama repede ca nu e vipera si nu-i acordam atentie decat pentru o poza. Coboram pe acelasi drum spre pastravarie, apoi spre Podul Beiului. Ne oprim din nou la cascada La Văioagă pentru a o vedea si cei doi si chiar langa ea gasim o ditamai satra de grataragii nesimtiti, care si-au gasit un loc perfect pentru a-si hrani burtoaiele. Iesea fumu din gratarul ala de ziceai ca au dat foc la cauciucuri sau s-a aprins padurea…

Cascada era de data asta mai luminata si profitam de acest lucru pentru alta serie de poze. Imi atrag atentia doua broaste pe o piatra ce stau intr-o pozitie mai inedita si oarecum indecenta.

Ajungem la Podul Beiului si deja era ora 15. Cei doi tipi de la parc ne spun ca ne-am miscat bine dar mie nu mi se pare. Am zabovit mult pe drum si am facut multe poze. Poate in comparatie cu majoriatatea turistilor care merg pe-acolo chiar am mers repede

Ii mai intrebam o data despre Cheile Nerei si ne sfatuiesc sa ramanem in poiana de langa Cantonul Damian ca nu reusim sa ajungem pe lumina la Lacul Dracului (unde de altfel ar fi fost ideal sa putem ajunge). Ne mai spun ca spre poiana au plecat deja 4 masini cu turisti probabil pusi pe distractie si gratare asa ca pentru toti devine destul de clar ca nu vom ramane acolo, mai ales ca ar mai fi de mers inca o ora si mai sunt destule ore de lumina, iar a doua zi ar fi bine sa avem cat mai putin din traseu pentru ca drumul pana la Bucuresti nu e deloc scurt.

Plecam pe marcaj banda rosie pe un drum forestier ce duce pana la Cantonul Damian, prin padure pe malul Nerei. Este foarte cald, dar macar e umbra. Aerul e umed si fierbinte si desi mergem pe drum drept transpir foarte tare. Dupa aproximativ o ora de la Podul Beiului ajungem langa fostul canton Damian unde este o poienita mare si faina insa nu acum. Muzica rasuna la maxim, iar cocalarii cu burtile pe-afara rad zgomotos si se uita mirati la noi incercand probabil sa inteleaga de ce alegem sa mergem cu casa in spinare cand s-a inventat merţanu.

Ne grabim sa parasim acele locuri si sa ne intoarcem la linistea de care ne-am bucurat pana acum. La 15 minute de canton e un izvor la care oprim si noi pentru o pauza de ciocolata si hidratare. Aici ne intampina un alt grup de indivizi galagiosi si cam turmentati insa mai putin deranjanti ca cei din poiana. Opt insi trec cu o barca mare gonflabila pe rau la vale si ma cam uit cu jind la ei. Ce tare trebuie sa fie si sportul asta…

Otto se tot consulta cu prietenul sau, care ar fi vrut sa ramana la Damian ca era cam obosit dupa cinci zile de traseu cu rucsac greu in spate. Se hotaraste pana la urma sa mearga mai departe, urmand ca a doua zi sa se odihneasca mai mult. In curand vom intra in chei asa ca imi schimb adidasii de munte cu bocancii si pornim mai departe. Ne intalnim cu un tip care venea din sens opus si aflam ca la vreo ora de Lacul Dracului, adica la vreo 3 ore de noi se afla o poiana mare unde se poate campa si e si un semn pe un copac unde scrie ca se vinde lapte. Cand am auzit de lapte deja am inceput sa salivez si nu ma mai gandeam la altceva. Siu…sunt disperat dar pe munte mi-e permanent pofta de asa ceva. Ne sfatuim putin si decidem in unanimitate ca mai putem merge 3 ore pana in poienita. Drumul devine din ce in ce mai ingust, iar Nera ne atrage toate privirile. Poate ca nu e diferit de alte rauri insa are un aspect tare salbatic si placut.

Mergem cu destula prudenta fiind atenti la vipere. Se pare insa ca nu am fost suficient de atenti si astfel am avut “onoarea” sa ma intalnesc cu prima vipera. Mergeam eu linistit in fata cu ochii la poteca si vad niste copaci cazuti la cativa metri departare Analizez din timp daca e cazul sa ii ocolesc sau sa trec peste ei si cand cobor privirea la poteca vad o vipera de toata frumusetea la cativa centimetri de piciorul meu ce tocmai se intorcea sa ma atace. Brusc a explodat in mine un butoi de adrenalina si intr-o fractiune de secunda am sarit doi metri in spate cu tot cu rucsac. Ma intorc grabit la ceilalti care erau mai in urma si le-am spus cele intamplate. Mi-a luat ceva timp sa-mi revina iar pulsul la normal. Ioan a preluat conducerea pentru ca avea bete si le lovea de toate crengile si pietrele de pe drum.

Stiam ca sunt vipere, stiam ca trebuie sa fim atenti dar dupa intalnirea de gradul 0 am luat lucrurile mult mai in serios si am constientizat mai bine pericolul. Asa ca am inceput sa mergem numai cu ochii la poteca de m-am saturat sa-mi admir bocancii. Ma dureau si ochii si mi se parea tare stresant sa ma uit numai in jos.

Din cand in cand facem pauze de privit in jur apoi continuam cu capetele plecate, atat de umili in fata muntelui. Curand ajungem si la prima portiune stancoasa, in care poteca este sapata in stanca, mergand deasupra apei. Aceasta este singura zona de acest gen unde este montat un lant ajutator, desi mai sunt locuri in care n-ar fi stricat un cablu.

In cateva minute ajungem la zona in care trebuie traversata Nera prin apa. Ne descaltam si pornim prin apa rece ca gheata. In aceasta portiune raul este destul de lat insa traversarea este usoara, curentul nefiind puternic, iar apa nu trece de genunci. Pentru mine a fost mai greu si chiar dureros pentru ca nu aveam sandale sau altfel de incaltari de apa si am trecut in picioarele goale, calcand pe pietre care mai de care mai taioase si colturoase. Corina a fost foarte grijulie si si-a suflecat pantalonii pana mai sus de genunchi pentru a nu se uda, iar cand a traversat, un val i-a udat tot acel rulou :)).

Ne-am uscat la soare pe malul celalalt si pentru mine iar a fost cel mai complicat pentru ca eram bineinteles cel mai murdar pe picioare si trebuia sa ma curat bine inainte sa ma incalt. Plecam intr-un final si ne intalnim cu un om care nu vorbea decat ceha, asa ca-i lasam pe cei trei cehi sa se sfatuiasca intre ei si sa analizeze hartile. Ei aveau harti ca lumea(cumparate din Cehia) si noi umblam cu unele printate si cam incomplete.

Zonele in care poteca este sapata in peretele de stanca sunt tot mai dese si alterneaza cu portiuni prin padure. Imaginea Nerei ne incanta in continuare si odata cu apropierea serii culorile devin tot mai calde si mai placute. Atentia ne este concentrata permanent asupra viperelor pe care am putea sa le intalnim pe poteca, ceea ce este destul de enervant. Urmeaza o portiune stancoasa pe care trebuie sa o urcam, iar ajutorul mainilor este binevenit, apoi coboram destul de abrupt diferenta de nivel urcata si continuam tot pe malul raului.

Urmatoarea zona in care poteca sapata in stanca este mai lunga si are chiar si un tunel, dar si o zona mai dificila in care nu prea aveam unde pune picioarele, iar rucsacii grei ne trageau spre apa. Prizele de mana erau insa bune si am trecut fara prea mari probleme. O portiune am mers din nou primul, de data asta mult mai atent la vipere si totusi i-am auzit pe cei din spate la un moment dat strigand “vipera”. Nu-mi dau seama cum de nu am vazut-o ca nu am ridicat deloc ochii din pamant dar oricum probabil nu era chiar in calea mea si nu eram in pericol.

Ioan a preluat din nou conducerea, continuand sa bata cu betele de trekking in tot ce gasea in cale si in scut timp a venit randul nostru, al celor din spate sa strigam “vipera”. De data asta am avut timp mai mult sa o studiem si sa vedem cum reactioneaza. I-am facut poze cand inca era calma, apoi cand ne-a simtit a dat sa plece, dar am ridicat-o pe un bat si am incercat sa-i mai facem poze.

Cand am lasat-o jos s-a retras destul de greu din poteca, ceea ce m-a mirat. Ma asteptam sa fie niste animale foarte agile, cu simturi bine dezvoltate, care imediat ar fi reactionat cand ne-au simtit. Realitatea insa e mult diferita si batutul in pamant cu bete de trekking sau alt fel de vibratii nu prea imi par o solutie. Am citit ca ele simt foarte bine vibratia produsa de contactul bocancului sau al batului cu solul, insa ori nu e adevarat ori nu prea le pasa. Singura metoda de a evita o intalnire cu ele ramane atentia maxima la traseu, dar si asa e greu sa le vezi pentru ca sunt destul de bine camuflate. Am mai citit ca viperele stau pe stanci la soare, insa noi le-am vazut doar pe portiunile prin padure, la umbra pe poteca si chiar la lasarea serii, asa ca nu e o regula ca numai in zonele stancoase le poti gasi. Am aflat ca intr-o tura de pe http://carpati.org participantii au gasit o vipera in Muntii Baiului, unde nu prea s-ar astepta nimeni sa existe.

Una peste alta, pericolul reprezentat de vipere este real si trebuie constientizat. O muscatura este fatala in destul de putine cazuri dar trebuie facut tot posibilul pentru a nu se ajunge in situatia aceea. Atentia la traseu este dupa parerea mea cea mai buna arma, iar niste parazapezi ar fi foarte utile in zonele in care se cunoaste ca exista numeroase exemplare.

Noaptea se cam apropie si vizibilitatea incepe sa scada, ceea ce ne cam nelinisteste avand in vedere ca trebuie sa fim atenti pe unde calcam, insa ajungem foarte repede la podul indicat de tipul cu care ne-am intalnit mai devreme si l-am intrebat de locuri de dormit. Podetul insa e foarte subred si nu ne incumetam sa trecem pe el si nici nu vedem vreo poienita pe partea cealalta a Nerei . In locul in care ne aflam putem pune cu usurinta doua corturi si ne gandim sa ramanem aici, insa ne consultam putin si hotaram sa mai mergem o ora pana la Lacul Dracului.

Corinei nu-i surade deloc sa doarma printre vipere, Libor a mers oricum destul in plus fata de ce-si propusesse, asa ca nu mai conteaza o ora, iar pentru ceilalti e destul de indiferent. Ne dorim sa ajungem la Lacul Dracului pentru ca maine am avea mai putin de mers, nu trebuie sa ne trezim chiar cu noaptea in cap si banuim ca locul de cort ar fi mult mai frumos decat aici. Ne tragem sufletul cateva minute si ne pregatim sufleteste pentru ultima portiune a traseului de astazi. Deja suntem destul de obositi asa ca psihicul e foarte important. Pornim in ritm alert pentru a nu ne prinde noaptea pe traseu si dupa ce trecem printr-o poienita unde erau doua vaci, ajungem din nou pe malul raului si vedem pe partea cealalta poienita de care ne vorbea tipul respectiv. Arata foarte bine si mai erau vreo doua corturi, insa era liniste.

Ne mai consultam inca o data daca mergem pana la Lacul Dracului sau ne intoarcem in poienita si decidem in unanimitate sa continuam traseul. Zone stancoase nu mai sunt iar drumul paraseste cursul Nerei.Incepe si urcusul prin padure si oboseala se simte tot mai tare, iar lumina e din ce in ce mai slaba. Padurea insa este foarte frumoasa si in aer pluteste un miros tare placut de flori.

Ajungem intr-o culme, unde gasim mai multe indicatoare, printre care si unul pe care scria ca pana la Lacul Dracului mai sunt 15 minute. Pare sa fie doar coborare asa ca nu mai stam pe ganduri si cu ultima geana de lumina pornim la vale. Coborarea este destul de abrupta, iar padurea prin care mergem pare superba, insa o vom vedea mai bine maine cand ne vom intoarce pana la acele indicatoare.

Ajungem in curand la un hau imens, pe care il ocolim pe partea dreapta. Stim ca lacul s-a format intr-o galerie prabusita a unei pesteri si banuim ca acolo ar fi, dar n-are niciun rost sa ne aventuram pe-acolo la ora asta cand oricum nu am vedea nimic si ar putea fi periculos. Continuam sa coboram si pe malul Nerei vedem locul de cort. Chiar este un cort montat acolo, dar e liniste si noi asta cautam in general pe munte.

Am ajuns in sfarist la finalul traseului pe ziua de astazi, dupa 14 ore de mers (cu pauzele de rigoare). De la Podul Beiului am facut 6 ore si ceva, cam cat ni se spusese ca vom face de altfel.

Despachetam, alegem locurile de cort si ne pregatim sa le montam pentru ca foamea e mare si abia asteptam sa stam si noi linistiti la masuta din lemn de langa noi. Dupa ce terminam cu corturile, ne spalam si ne schimbam, apoi ne apucam de gatit si povestit diverse. Mancam bine, bem si cate un ceai, apoi ne retragem in corturi pentru ca oboseala s-a adunat dupa atatea ore de mers si o noapte in care abia daca am dormit 4 ore.

Noapte buna!

Ioan ar spune ca ne-au vizitat niste vaci, ca a auzit bufnite si a visat vipere, insa eu nu-l cred pentru ca n-am auzit absolut nimic si am dormit toata noaptea bustean.

Ziua a II-a

Dimineata ma gaseste cu o lene de zile mari si n-am niciun chef sa ies din cort, insa Ioan ma anunta ca lacul e deja luminat de primele raze de soare si atunci ies imediat la pozat.

Lacul e intr-adevar superb, e incredibil de verde si sta ascuns intr-o ditamai vagauna. Nu ma mai satur de privit acest loc minunat. Dupa ce zabovim mult la poze cu lacul strangem corturile si bagajele cu moscaiala de rigoare si abia pe la 10 si jumatate suntem gata de plecare.

Facem o poza de grup, ne luam la revedere de la Otto si prietenul sau Libor si pornim pe acelasi drum spre acele indicatoare. Cei doi urmeaza sa continue traseul spre Sopot Nou, iar de acolo spre Bigăr, un sat cehesc izolat.

Drumul pana in saua cu indicatoare e intr-adevar foarte frunos, insa urcusul ne cam face sa gafaim, nefiind inca obisnuiti cu efortul. Poteca se strecoare printre flori inalte si frumos mirositoare. Ajungem intr-un punct de belvedere unde avem ocazia sa admiram culmile nesfarsite si impadurite ale acestor munti.

Ajunsi la indicatoare, pornim pe banda albastra spre satul Carbunari. Urcusul devine mai lin iar padurea isi schimba treptat aspectul si mirosul. Intram intr-o zona cu mii de flori albe de leurda cu miros de usturoi. Cand nu iese din gura cuiva, mirosul de usturoi mi se pare placut si chiar profit si mananc cateva frunze, ca tot sunt foarte sanatoase.

Dupa 45 de minute de la indicator ajungem la un drum forestier, unde sunt si doua rulote. Nu e nimeni acasa. Schimbam bocancii cu adidasii de munte (ce bucurie pentru picioare) si pornim agale mai departe. Din sens opus vine un grup de oameni in slapi care intentionau sa ajunga la lac. Ii atentionam ca va fi o coborare destul de abrupta si va fi destul de greu in papuci insa nu prea pare sa-i intereseze.

In scurt timp ajungem la drumul pe care am venit cu doua seri in urma de la Şopot Nou spre Sasca Montană. Pana aici am facut cam doua ore de la lac, insa am mers destul de incet deoarece Corina e  obosita dupa traseul lung de ieri.

Mergem o portiune pe drumul prafuit si ajungem la intrarea pe traseul spre Sasca Montană , prin Cheile Şuşarei. Facem o pauza mai lunga pe iarba la umbra si mai mancam cate ceva.

Intram intr-o padure cu si mai multe flori de leurda frumos inflorite. Campuri nesfarsite de alb se intind prin toata padurea. Cred ca pentru toti a fost o noutate si o surpriza placuta sa vezi atata leurda intr-un loc. Macar stiu si eu de-acum ce mananc primavara in salate si cam pe unde se gaseste.

Urmeaza o coborare abrupta si foarte alunecoasa in care ne tinem de toti copacii din cale. Am constatat cu surprindere ca am aderenta mai buna cu adidasii decat cu bocancii pe aceasta portiune. Ajunsi in vale dam de firul apei, pe care il urmam in aval. Avem de mers destul de mult de pe o piatra pe alta, asa ca trec din nou la bocanci. Desi malurile se mai strang relieful nu e prea stancos si nu are aspect de chei.

Dupa aproximativ o ora de la drum ajungem la cascasa Şuşara, foarte frumoasa si ea dar nu asa spectaculoasa precum cascadele Beuşniţa sau La Văioagă .

De aici urmeaza o zona in care se trece printre doi pereti de stanca, singura portiune cu aspect de chei, iar apoi drumul continua lin pe malul raului, pe o poteca lata si evidenta. Zona aceasta a traseului este mai bine amenajata, la traversarile raului fiind podete din lemn, iar poteca este consolidata pe alocuri. Probabil pe aici trec cei mai multi oameni: vin din Sasca Montană pana la cascada, apoi se intorc pe acelasi drum.

Iesim intr-o poienita in care se afla si niste cabane abandonate, apoi in scurt timp ajungem la sosea, la marginea comunei Sasca Montană. Aici ne ia in primire soarele si o caldura cum numai intr-o veritabila zi de vara intalnesti. Schimbam iar incaltarile pentru a merge mai lejer si pornim pe ultima portiune a traseului nostru, spre masina.

Mergem pe un fel de trotuar cam inexistent pe la umbra caselor, incercand sa evitam cat mai mult soarele nemilos. Aceasta ultima portiune pare ca nu se mai termina. Ajunsi la intersectia cu drumul spre Sasca Română, eu cu Corina ne trantim pe marginea drumului la umbra, iar Ioan se duce fara bagaj sa aduca masina. In acest timp termin ce mai aveam de mancare, ba chiar imi fac si un nou prieten, pe care il curat putin de capuse.

Abia pe la ora 17  plecam spre Moldova Noua, dorind sa trecem pe la Cazanele Dunarii si sa evitam drumul prost pe care am venit. Drumul pe aici este foarte dragut si vedem in jurul nostru tot felul de creste tentante. E o zona de tara total necunoscuta noua si nu avem idee despre ce munti este vorba, dar arata bine si poate intr-o zi vom avea ocazia sa-i vedem de aproape.

Pe la Cazanele Dunarii am fost pentru prima oara si m-a impresionat foarte mult acea zona. Drumul acela trebuie facut intr-o zi cand nu te grabeste nimeni si te poti bucura in liniste de el pentru ca  merita din plin. Eu si Corina aveam de prins un tren la 20.50 din Craiova si ne cam grabeam. Dupa ce am iesit din defileul Dunarii ne-am cam dat seama ca nu putem prinde trenul ala sub nicio forma asa ca am inceput sa dam telefoane si am aflat ca mai avem un tren dupa miezul noptii. Prin urmare am lasat-o mai moale si in Drobeta Turnu-Severin ne-am oprit si am cumparat ceva de mancare: laaaapte si placinte😀.

Cu poftele satisfacute si satui am ajuns la Craiova la expozitie, unde Ioan trebuia sa stanga tablourile si sa se intoarca a doua zi in Bucuresti. N-am avut ocazia sa ne plimbam prin oras dar din ce-am observat e foarte frumos si parca plin de viata. Pe strazi si la miezul noptii era destula lume, iar cand am trecut cu doua zile in urma, in  fata primariei era concert de folk. Nu erau artisti cunoscuti, insa era o atmosfera draguta si parca as fi zabovit si eu o vreme acolo daca nu trebuia sa plecam atat de repede.

Trenul a plecat din Craiova la 1.40 si spre surprinderea mea era aglomerat. Am nimerit langa niste babute venite de la tratament de la Herculane care vorbeau de mama focului, apoi ca prin minune au adormit si a inceput un plod sa urle ca el vrea cârpa ( ii curgea nasu’ si nu putea sa se stearga decat cu carpa lui, care a fost uitata acasa de parintii neglijenti care nu se gandesc deloc la drama prin care trece progenitura). Si uite-asa am tinut-o intr-o “vreau carpa” permanenta pana aproape de Bucuresti, unde am ajuns pe la 5, numai bine pentru a prinde primul metrou. Am mai avut resurse pentru un dus rapid, apoi m-am prabusit in pat si am adormit imediat.

Am avut parte de un weekend foarte plin si de o excursie neasteptata care m-a incantat foarte mult si m-am bucurat sa descopar o noua parte a tarii total straina pana atunci. Cheile Nerei sunt superbe si merita mers pe acolo. Cu siguranta voi mai ajunge in acele locuri pentru a sta mai multe zile si a cuprinde o zona mai larga si clar voi lua cu mine si parazapezile (a se citi paravipere) pentru a sta mai linistit.

Am observat ca pe zi ce trece tot mai multe persoane acceseaza blogul si asta ma bucura, insa ma intreb cati dintre cei care ajung aici chiar citesc ceva. Am rugamintea ca cei care parcurg acest text sa lase un comentariu. Nu trebuie neaparat sa-si exprime vreo opinie, ci poate fi si un “ Salut. Am citit jurnalul.”, Am ocazia astfel sa ii cunosc si eu pe cei care dedica o parte din timpul lor (a se citi pierd) pentru citirea jurnalelor. Multumesc

Albumul cu mai multe poze este aici:   https://picasaweb.google.com/stef.sabin/ParculNationalCheileNereiBeusnitaMai2011


52 responses to “Parcul National Cheile Nerei- Beuşniţa

  • Ioan Stoenică

    Iata ca si eu am dedicat cu placere jumatate de ora pentru citirea acestui jurnal – care m-a luat prin surprindere. Am zis ca tre sa-l pun si eu pe-al meu pe carpati.org, ca asa cum banuiam Corina a uitat complet sa scrie un jurnal. Dar daca preferi, poti sa-l pui tu – e bine scris, ai poze super, nu strica sa (te) vada lumea si pe-acolo.

    Pe finalul jurnalului, cand ajunsesem deja la sosea, mi-am amintit de canicula din acele zile… si era luna mai! Iar eu am tremurat de frig ud leoarca acum 2 zile prin Penteleu… in iulie! :)) Eh, fiecare excursie cu farmecul ei. Dar de facut baie in Nera tot trebuie facut!

    ps – si eu sunt curios cati din cei ce intra pe blogul meu chiar citesc, dar sunt putini cei care se si exprima. Sunt mult mai de apreciat acestia decat ceilalti – plus ca in felul asta poti cunoaste oameni noi… Statul in umbra nu foloseste decat atunci cand e canicula afara, nu pe blog :))

  • Luciana

    ….foarte frumos jurnal; chiar l-am citit de la un capat la altul si mi-a placut terbil, starnindu-mi si mai mult interesul pentru a nu mai rata o tura in zona!🙂

    marturisesc ca am citit si celelalte jurnale si deja sunt fan https://stefansabin.wordpress.com/😉

    Luciana

  • GabiR

    Salut, Stefan! Am trecut, am citit, mi-a placut!🙂 Si cu ocazia asta am retrait inca o data mini-excursia mea de acum cativa ani prin Cheile Nerei, cand cel mai tare m-a fascinat culoarea din Lacul Dracului. Din pacate (sau fericire – motiv in plus sa revin pe viitor..) am si o mica restanta: Cheile Susarei. In Lacul Beiului am vazut pastravi, iar Cascada Beusnita nu era nici pe departe atat de spectaculoasa cum ati prins-o voi. Era cam seceta pe atunci… si noi am facut drumul forestier, de la Podul Beiului la Lac per pedes, nestiind ca poti ajunge cu masina pana la Pastravarie. Dar nu am regretat deloc (poate si pentru ca aveam sandalele in dotare, pe langa bocanci, iar pe caldura aia au fost tare binevenite🙂 ). Felicitari pentru prima zi cand ati mers o gramada! De vipere nu am dat – si eu cred ca e bine sa ai parazapezile la tine si in plus, betele de trekking cu care sa “sondezi” terenul . Ar mai fi se pare vipere si pe sus, spre varful de deasupra Cazanelor (dar nici acolo nu am dat de ele…).
    Sa ai carari cu soare in continuare si sa descoperi cat mai multe locuri fascinante!🙂

  • George (a.k.a. HeGoat)

    Pai uite un “Salut!” si din partea mea🙂. L-am citit (si pe asta) cap-coada; macar cu cititul sa raman.
    Cand o sa ma fac mare o sa merg si eu pe munte😀. Pana atunci raman la stadiul de homobiciclisticus, si adun pe display-ul ciclocomputerului 2-3000km pe vara.
    P.S.: Inca ma dezamagesti profund cu exprimarea (pleonasme, exprimari aiurea, etc)😀

  • Florentina

    Multumesc pentru ca ai ”impartit” cu noi, cititorii, locurile superbe si gandurile pe care acestea ti le inspira.

  • Otto Hauck

    Stefan, I read your journal from the begining to the final. I spent one and a half an hour to read it, with the help of online translator. The story is written lively, and I am proud of being a participant on the Nera trip! I note that your vocabulary is a little different from that of Ioan, so that I also was able to learn something new when I went through the pages. Your photographs are splendid and thanks for sharing a photograph taken by me.;-)I especialy cherrished at the begining of the story where you told us how the trip was totaly unexpected and surprising. You are a good narrative teller;-)

  • Stefan Sabin

    Multumesc tuturor pentru mesaje. Constat cu bucurie ca 7 persoane citesc cate ceva din ce mai si scrie pe blog. Sincer ma asteptam la ceva mai putini. Indiferent daca va plictisesc sau nu, eu voi continua sa scriu pentru ca imi face mare placere sa imi amintes detalii din excursii, pe care daca nu le-as fi scris s-ar fi pierdut.

    @George: Iti multumesc pentru critici. Voi incerca sa nu te mai dezamagesc(e drept, nu ma voi stradui prea tare). Nu-mi propun sa fac literatura si nici nu m-as pricepe vreodata la asta, iar atata timp cat nu faultez prea grav limba romana si sper ca nu e cazul, nu o sa pierd prea mult timpul sa gasesc cele mai potrivite exprimari. In cazul in care in continuare voi fi o mare dezamagire pentru tine, te invit cu caldura sa urmaresti alte site-uri, unde limba romana se vorbeste asa cum se cade.
    P.S. Ma dezamagesti profund. In fragmentul urmator “raman la stadiul de homobiciclisticus, si adun pe display-ul ciclocomputerului” virgula nu numai ca nu-si are rostul, dar e chiar gresit folosita.

    Sper sa ma intalnesc cu o parte dintre voi curand pe munte.
    Carari cu soare si multe amintiri frumoase.

  • George (a.k.a. HeGoat)

    Pai stiu care e treaba cu virgula ca doar eu am pus-o. Vroiam sa te testez si vad ca ai ai promovat cu brio😀

  • ionut

    Foarte frumoasa cascada mai ales cand are debitul mai mare. Pana la urma tot Cheile Nerei raman cele mai spectaculoase chei din spatiul mioritic. Multa bafta in continuare si la cat mai multi munti facuti!

  • Leni

    Ma pregatesc pentru o excursie in Cheile Nerei si informatiile pe care le-am gasit in jurnalul tau mi se par foarte utile, multumesc ca ni le-ai impartasit. Iti doresc multe excursii de neuitat.

  • mbv

    Pentru ca ne-ai indemnat la comentarii, am indraznit. Lumea citeste jurnale in general din curiozitate, cred. In cazul meu, curiozitatea era urmatoarea: cu un copil de 4 ani se poate merge in aceasta zona splendida? Din ce ai scris, m-am hotarat sa caut alta destinatie pt concediul de vara aceasta. Cu regret ca nu vom vedea aceste peisaje minunate, dar cu cugetul impacat ca nu ne-am expus copilul.

    • Stefan Sabin

      La Ochiul Beiului si Cascada Beusnita se ajunga usor cu un copil de 4 ani, insa in Cheile Nerei mi se pare periculos. Oricum zona cuprinde mai multe trasee si chei, unele din ele probabil fiind potrivite pentru un copil de 4 ani. Si mai era varianta sa treceti si pe la Cazanele Dunarii, o zona care clar merita si v-ar lua ceva timp sa o explorati in intregime.
      Concediu placut, indiferent de locatie si multumesc pentru feedback

  • Eniko

    Salut!

    Am citit cu mare placere jurnalul tau.Te rog, sa ma ajuti daca poti cu niste raspunsuri.In cat timp fac un circuit:Sasca Montana,Podul Beiului,Cheile Nerei pana la Lacul Dracului si inapoi?De la Lacul Dracului traseul spre Carbunari(banda albastra) are portiune comuna cu traseul Cheile Susarei- Sasca Montana(cruce albastra)?Sau sunt trasee total diferite?Cum este drumul Sasca Montana- Moldova Noua?
    Demult ne pregatim, si acum in 14.08.ajungem si noi acolo.
    Iti multumesc.

    • Stefan Sabin

      Scuze pentru intarziere, eram pe munte. Informatiile solicitate e tine se regasesc si in jurnal insa le voi repeta. De la Sasca Montana in Sasca Romana, de unde pleaca traseul cu tunele sunt cam 3 km, iar drumul e in urcare, deci veti face mai bine de jumatate de ora. Din Sasca Romana pana la Podul Beiului ar fi cam o ora si ceva, iar de la Podul Beiului la Lacul Dracului pe indicator spune 6 ore si cam asa am facut si noi, in mers destul de lejer. Ar fi deci undeva la 8 ore, in functie si de ritmul de mers si de aglomeratia de pe traseu.

      Lacul Dracului- Carbunari pe banda albastra nu are legatura cu traseul prin Cheile Susarei. El iese la drumul de la Sopot Nou spre Sasca Montana, si daca mergeti putin pe el spre Sasca Montana veti vedea pe dreapta uneva intrarea pe traseu spre Cheile Susarei.

      Drumul de la Molova Noua este cea mai buna varianta de a ajunge in zona, intrucat dinspre Sopot Nou asfaltul lipseste cu desavarsire si e plin de gropi. Spre Molova Noua e destul de bun, ici-colo cate o groapa.

      Sper ca ti-a fost de folos comentariul meu. Sa aveti tura faina!

  • RIKU

    Stiti cumva daca se poate campa si cu rulota?Daca da,unde?
    Cum e drumul?

    • Stefan Sabin

      Am vazut o rulota langa pastravarie. Pana la Podul Beiului este asfalt, iar de acolo la pastravarie e drum forestier dar e bun. Se ajunge fara probleme. In alta parte nu prea vad unde se poate ajunge cu rulota.

  • Radu Dumitriu

    Imi place jurnalul. Ai descrieri frumoase si informatii importante. Nu conteaza prea mult gramatica, atat timp cat nu zgarie simturile (in acest caz). Voi pune un bookmark si imi voi face timp sa mai citesc din cand in cand ce scrii.
    Azi este sfantul Stefan, asa ca iti urez sa scrii multi ani de acum inainte!

    • Stefan Sabin

      Multumesc. Mi-ar placea sa am timpul si cheful necesare pentru a posta mai des pe blog. O sa pun asta pe lista de dorinte pentru anul urmator. Cat despre gramatica, eu ma straduiesc (nu prea mult ce-i drept) insa te rog sa ma atentionezi daca observi ceva ce mi-a scapat.
      La multi ani!

  • gianina

    frumos! sper sa ajung si eu anul acesta pe acolo.

  • Corina Serban

    Am citit si eu si sotul jurnalul. Suntem in cautarea unor descrieri cit mai recente ale traseului din cheile Nerei, am mai gasit una pe o revista on-line. Noi suntem timisoreni si am ajuns deja la Ochiul Beiului si cantonul lui Damian cu masina in alti ani cind nu eram inca pasionati de munte. Dupa trasee facute in muntii Cernei ( cam peste munte de acolo- unde locuiesc celalalte surori ale viperelor vazute de voi!) avem curajul sa mergem si pe cheile Nerei. Cu toate ca nu cred ca vom cara rucsace cu noi din cauza portiunilor cu prispe inguste.
    Multumim de descrieri si mult succes in continuare!

  • Andreea

    de cand cu malaiesti, si eu te citesc🙂

  • Razvan

    cea mai frumoasa pictura in cuvinte a Cheilor Nerei pe care am citit-o. Felicitări! Ca si completare, cei 8 indivizi din barca faceau rafting probabil cu Ema de la pensiunea Cheile Nerei din Sasca Romana, ceea ce voi face si eu in luna mai. Poate ne vedem pe acolo, ce zici?

  • elena tudora

    Salut, frumoasa descriere, mi-as dori sa ajung pe acolo insa frica de vipere e mare….de fapt.. asta era desinatia pentru concediul de anul acesta..iulie, insa nu cunosteam acest “mic detaliu” VIPERE, SERPI..
    Ce sunt paraviperele acelea de care povesteai.. sunt in necunostinta de cauza..:) poate totusi daca aflu cum ma pot feri de ele .. imi fac curaj..

    toate cele bune,
    Elena

    • Stefan Sabin

      Buna! Multumesc pentru comentariu. In text ma refeream la parazapezi (http://craimont.ro/parazapezi_outdoor_project_parazapezi_nomad.html), pe care in ultimul timp le iau cu mine cam in toate turele. Mi se par utile cand am de-a face cu ploi torentiale, noroaie si chiar vipere. Nu sunt convins ca ofera protectie garantata impotriva muscaturilor insa cred ca ajuta, mai ales daca sunt puse peste un pantalon lung.

      Cred ca trebuie sa-ti iei inima in dinti si sa nu ratezi o asemenea destinatie. Pericolul reprezentat de vipere este real insa cu multa atentie, bocanci, pantaloni lungi si eventual parazapezi esti aproape in siguranta. Oricum drumetiile pe munte presupun un anumit risc, mai mare sau mai mic in functie de dificultatea acestora, vreme, experienta etc. Atunci cand alegi sa pleci la drum intelegi si iti asumi acest risc, altfel stai acasa si vezi locurile respective in poze sau la televizor. In cazul acestei zone nu m-am simtit intr-un real pericol din cauza viperelor, cu exceptia incidentului de care am povestit cand era sa calc pe una. Pana atunci nu constientizasem faptul ca pot fi oriunde si ca trebuie sa fiu cu ochii in 4 pana si in padure. Stiam ca stau doar pe stanci la soare insa nu e adevarat. Dupa cum ai citit si din jurnal pentru mine a fost o tura foarte spontana si documentarea a lipsit cu desavarsire. La tine vad ca nu e cazul asa ca vei sti exact ce ai de facut si la ce sa te astepti.

      Eu iti urez concediu placut si lipsit de incidente in Cheile Nerei.

  • mariana

    Mi-a placut. Sper sa ajung si eu la vara.

  • andre

    ce tara frumoasa avem..si stam prizonieri in oras!!!

  • Roxana Loghin

    Salut. Am citit jurnalul

    Mi-a placut foarte mult excursia voastra . Vreau si eu sa fac un traseu in acesti munti . Poate cel parcurs de voi .
    Eu nu am inteles cum ati ajunsi la cascada Beusnita .
    Nu imi este clar daca aceasta cascada este pe drumul marcat cu banca rosie sau un altul .
    Felicitari !

    • Stefan Sabin

      Multumesc pentru comentariu. Referitor la nelamurirea ta…La Podul Beiului se intersecteaza mai multe trasee, dintre care unul e cel cu tunele (pe acolo am ajuns noi), altul merge prin Cheile Nerei pe banda rosie si altul apare pe indicator marcat cu banda albastra si merge spre pastravarie, Ochiul Beiului si cascada Beusnita. In realitate marcajul nu apare insa e ditamai drumul forestier. Cand ajungi in poarta pastravariei vei observa ca pe stanga pe langa gard porneste o poteca ce ocoleste curtea si ajunge apoi la un drum ceva mai lat. Urmezi acel drum pana la Ochiul Beiului. N-ai cum sa te ratacesti. La Ochiul Beiului vei gasi indicator spre Cascada Beusnita la vreo 10-15 minute. De la cascada singura solutie este sa te intorci pe acelasi drum pana la Podul Beiului si de acolo iti faci cum vrei traseul.

      Sper ca ti-am fost de folos. Daca mai ai si alte intrebari voi incerca sa te lamuresc. O zi buna si drumetii faine!

  • Ionela

    Super!sper sa ajung si eu in 2 saptamani acolo. Ma bucur ca am citit text-ul tau, pentru acum stiu sa fiu f atenta la vipere.

  • ema

    super jurnalul tau si cu siguranta o sa imi foloseasca weekendul viitor cand o sa mergem si noi in cheile nerei….sper sa avem norocul sa gasim si locuri linistite de campat

  • Aurick

    “ Salut. Am citit jurnalul.”

    In curand voi pleca si eu spre cheile Nerei ( insotit de niste prieteni),

    Cred ca ar fi fost dragut sa atasezi si o harta in care in prealabil sa fi marcat traseul parcurs.

    • Stefan Sabin

      Multumesc pentru lectura si pentru ca mi-ai spus si mie.

      Legat de harta ai dreptate si am vrut sa fac asta, insa hartile din aceasta zona sunt cam vai de capul lor. Cand am fost pe-acolo aveam doua la noi si doar asa am ajuns la un rezultat rezonabil. Nici nu cuprindeau toata zona prin care am umblat si pentru o parte din traseu ne-am uitat pe una, iar pentru cealalta parte pe alta…

      Excursie faina iti doresc si grija la vipere

  • roxaniciu

    Foarte frumoasa descrierea si fotografiile sunt pe masura cuvintelor! Peste 2 zile urmeaza sa vizitez aceste minuni… si o sa folosesc toate informatiile prezentate de tine (incl “paraviperele”). Asteptam mai multe astfel de jurnale!

  • Andrei S.

    Cautam o astfel de descriere despre aceste chei pentru ca am de gand sa merg maine in zona. Jurnalul este foarte util si ma bucur ca am aflat despre prezenta reala a viperelor.
    Drumetii placute!

  • Dragos

    E bine ca am gasit ceva info aici. Chiar acum plec acolo, sper sa nu ma muste viperele.bafta!

  • Costin Varlan

    sal stefan! felicitari pentru alegerea facuta si nu in ultimul rand ……..realizata. intr adevar este o zona gen…..”paradis” care nu trebuie ratata. am fost si eu prima data acum…….30de ani si am revenit cu 8 ani in urma. am intrat dinspre sopotu nou (cazare la popasul “cabanera”). peisajul la fel de magnific de fiecare data, dar la ultima vizita………pet uri si mizerie………cutii de conserve……trist………
    in rest………drumetii cat mai frumoase!

  • aussie ramblings

    am citit ultima fraza cu “te rog lasa un comentariu” deci imi fac datoria🙂
    Cheile Nerei si cazanele Dunarii sunt intr-adevar zone putin cunoscute dar incredibil de frumoase. Si jurnalele de tipul asta ne ajuta foarte mult, mai ales pe noi astia mai putin (deloc) experimentati cu calatoriile pe munte. Faceti mai multe servicii de promovare decat ministerul Turismului!
    cat despre frica de vipere, eu am prieten in Tasmania, Australia unde sunt zeci de vipere si paianjeni veninosi, mereu imi zice cum a mai gasit un sarpe veninos pe masina sau la usa🙂 De la el am invatat ca trebuie sa fii bine incaltat cand umbli prin stufis sau iarba (sau parc national in cazul nostru) si sa ai grija pe unde calci in zone mai putin vizibile

  • Sergiu

    Buna,

    Sa va zic eu cum e cu frumusetile naturale si cu realitatea romaneasca. Am citit pe net ca e frumos si am hotarat sa mergem (saptamana trecuta) in Chei.

    Am plecat din Sopotu nou cu gandul sa facem toata Nera pana in Sasca si apoi poate sa facem un cerc sa ne intoarcem in Moceris. Ei, prima supriza am avut pe drumul dinspre Sopot, cand am bajbait 2 ore cu masinile pe drumurile de tara / forestiere ca sa ajungem in parc pana ne-a zis cineva ca de fapt trebuia sa o luam pe un drum pe o proprietate privata unde scria “Atentie, proprietate privata”. Am intrat cu masinile pe-acolo si am dat de un mos foarte agresiv, la limita nebuniei care ne-a amenintat si cu “plesnit” si la intrebarea simpla “pana unde este limita de proprietate a Dvs.” a inceput cu tot felul de figuri si injuraturi si amenintari si ca nu ii este frica nici de ministerul turismului nici de politie. In fine, prietenii nostri cu care eram i-au dat 10 lei si s-a facut foarte conciliant. Un pic mai incolo i-am vazut si casa cu o Honda CRV (4×4 destul de bun si scump) parcata alaturi. Deci e cumva un business bun sa santajezi turistii pe drumul marcat cu dunga rosie. Super. Ei, omu ne-a fortat sa lasam masinile acolo la el pe proprietate (care apropo se termina aproape imediat) si a trebuit sa mergem prin soare arzatori inca vreo 1 ora si jumatate pe drum de tara unde s-ar fi putut trece totusi cu masinia, dar, deh, omu’ are bzic la cap. Deci noi cu rucsacele de vreo 15 kg fiecare ne-am carat prin soare si praf pana la lacul Dracului, care este OK, dar sincer nu merita acele 2 ore de chinuri si neplaceri.

    Mai departe, ca sa ajungem la Chei a trebuit sa trecem o mini-creasta prin desis si drum de prost, cum a zis unul din drumeti “de-ti rupi picioarele” ca sa ajungem in sfarsit la Chei. Cheile in sine sunt OK, problema totusi a fost CALDURA. Acolo nu e munte si drumul e prin soare si pe jos e … ce vrei numai poteca nu e. Ma mir ca nu mi s-au rupt bocancii, in orice caz a fost mare test pentru ei.

    Dupa chei am mers la lacul Ochiul Bei, iar aceeasi poveste, drum de masina de teren, nici poteca nici drum calumea, soare, praf, nicio placere. Munte nu e … Ochiul in sine era OK, dar nu merita sa incerci la el pe jos, decat sa mergi pana la pastravarie si apoi pe jos 1/2 ora. In fine, dupa 2 zile de soare si aproape nicio placere de mers prin natura ne-am hotarat sa ne schimbam traseul si sa merem spre Socolari, pe drumul marcat de la Ochi. Supriza, drumul nu e acolo desi e marcat pe harta si in orice caz, poteca de la lac in sus era foarte proasta, aproape uitata, mergeai una-doua prin desisuri. Aceeasi poveste, soare, insecte, nicio placere. Dupa vreo doua ore de bajbaiala prin semne turistice ce alternau banda galbena cu triunghiul albastru, am hotarat “we’ve had it” si am rugat prietenii nostri sa vina la pastravarie sa ne ia acasa.

    Cateva concluzii:
    – Am intalnit niste oameni de-a dreptul nebuni si periculosi (cel putin unul). In niciun caz nu recomand sa ajugenti in Sopoti sa intrati pe acolo.
    – Nu merita sa vii in sezonul cald ca este foaaarte cald si nu e munte sa fie cat de cat inalt sa ai placerea plimbarii prin natura. Daca vrei padure, sunt siguri ca o gasesti mai aproape decat cei 450 km de Bucuresti.
    – Nu e munte, nu lua ruscas dupa tine sa vezi nush ce frumuseti. Incearca Parang, Retezat etc. Sunt si lacuri mai mari si mai frumoase, si lumea proasta mai putina
    – Daca totusi tii sa vezi Cheile, fa-o destept. Mergi pana la Podul Bei (unde se face bifurcatie spre pastravarie in sus, spre Chei in jos), mai mergi pe drumul prafuit pana cat te tine si apoi cu mini-ruscacele te plimbi pe malul raului.

    Atat din partea mea. Nu va imbatati cu prostii de genul “vai ce bine si frumos” ca realitatea e un pic diferita. Va zic fi’nca am fost.

    Spor si bafta in toate,
    Serge

  • minea veronica

    Buna Sabin, am citit, pozele sunt super. Partea cu viperele m-a nelinistit. Cum se merge cu parazapezile?

    • Stefan Sabin

      Multumesc pentru comentariu. In afara faptului ca ti-e cald, cu parazapezile se merge bine si ofera ceva mai multa liniste. Daca esti atenta pe unde calci n-ar trebui sa fie probleme totusi.

  • george

    un singur comentariu.Leurda nu este buna de mincat cind infloreste.
    Jurnalul foarte placut.

    • Stefan Sabin

      Multumesc pentru comentariu, dar permite-mi sa te contrazic: leurda dupa inflorire nu contine nicio substanta toxica, dar isi pierde o parte dintre principiile active. S-a facut studiu pe leurda chiar la mine la Facultatea de Farmacie si s-a urmarit exact acest aspect.

      Am auzit si eu mitul asta popular cum ca ar deveni necomestibila dupa inflorire si daca tot mananc primavara intr-o veselie m-am interesat in acest sens.🙂

  • mihaid

    Pentru conformitate. Multumiri pentru informatii.

  • sophia

    Ma conformez si eu …..felicitari pentru o lectura extrem de interesanta,pozele sunt super! Am fost in zona anul acesta special pentru a vedea cascada Bigar,morile de apa de la Rudaria,am facut p plimbare cu barca prin cazanele Dunarii….
    dar nu am ajuns pana la Cheile Nerei…..

  • Mihaela

    Am fost prin locurile acestea si acum le revad prin ochi povestitorului. Multumes🙂

  • Cristina Gabriela

    Salut, am citit jurnalul, mi-a placut si cum sunt o fata ascultatoare(cand vreau!) m-am conformat si comentez!😀
    Multumesc pt ponturi, urmeaza sa plecam si noi in cateva zile si cum nu suntem prea experimentati intr-ale cataratului era sa facem o mare greseala si anume sa plecam doar cu adidasi si haine de vara😛
    Frumoase pozele, bine scris jurnalul, a fost o placere sa-l citesc! Multumim si pentru avertismentul legat de vipere, o sa avem mare grija (am citit pe un alt blog ca ar fi si foarte multi tantari datorita vegetatiei abundente, nu ai zis nimic despre ei asa ca presupun ca nu te-au deranjat – am fost anul trecut in Delta Dunarii si am ramas cu o mica/mare trauma :)))))

    • Stefan Sabin

      Eu am fost la mijlocul lunii mai si cred ca nu era inca sezonul tantarilor. Seara cadea roua destul de abundenta si nu prea le place acest aspect.

      Hainele de vreme rea nu trebuie sa lipseasca din nicio tura pe munte, indiferent de anotimp.

      Sa aveti tura frumoasa si vreme faina!:)

  • simona

    foarte util articolul tau! eu as vrea sa iau cainele cu mine, de talie mare. exista zone pe unde nu ar putea trece? iar legat de vipere, daca il tin tot timpul langa mine, nu cred ca se poate intampla ceva. mersi!

    • Stefan Sabin

      Nu cred ca ar fi probleme pentru caine. Sunt vreo 2 portiuni mai inguste, dar cred ca le va trece fara probleme. Daca va simti viperele probabil ca va fi curios sa le urmareasca sau chiar sa le atace, dar daca il tii langa tine si il poti controla n-ar trebui sa fie probleme

      Sa ai drum bun si lipsit de incidente, iar cand te intorci daca revii cu o relatare despre excursia cu cainele ti-as fi recunoscator. Eu chiar intentionez sa-mi cumpar in viitorul apropiat un caine si voi merge cu siguranta cu el pe munte.

      P.S. Acolo e parc national, asa ca intereseaza-te daca permit accesul cu caini.

  • cosmin

    interesant.am citit si vazut tot.multumesc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: