Incursiune in Muntii Ceahlau si Hasmas

Locatie: Muntii Ceahlau si Hasmas
Data: 13-16 august 2011
Traseu: Ziua I(galben): Cabana Izvorul Muntelui- Poiana Maicilor- Cabana Dochia(banda rosie) 
Ziua a II-a(verde): Cabana Dochia- Varful Toaca- Cabana Dochia- Bicazul Ardelean (banda albastra)
Lacul Rosu- Poiana Alba(banda albastra)
Ziua a III-a(rosu): Poiana Alba- Varful Hasmasul Mare- Piatra Singuratica(banda rosie)- Balan(banda albastra)
 
Participanti: Andrei si eu 

Dupa doar cateva zile de la excursia din Buila, din dorinta de a profita de vacanta si a scapa de canicula din oras am hotarat sa plec iar pe munte. Andrei si-a luat concediu asa ca aveam posibilitatea de facem o tura de  mai multe zile si  nu eram conditionati de weekend. Daca in timpul facultatii mergem in general prin munti mai apropiati de Bucuresti, in vacante fac tot posibilul sa cuprind si zone in care intr-un weekend n-as avea timp sa ma duc, sa ma intorc si sa mai si fac vreun traseu.

Dupa consultarile de rigoare decidem sa mergem in Ceahlau, unde amandoi am fost in copilarie cu parintii. Priveam cu destula nostalgie acele locuri si mi-am propus de ceva timp sa le revad. Si daca tot ne permiteam o excursie de mai multe zile am hotarat sa vedem si Hasmasul, un alt multe care imi facea de multa vreme cu ochiul. Punem repede la punct toate detaliile si pe 13 august pornim la drum.

Andrei a plecat din Bucuresti cu un tren spre Bacau, iar eu din Braila cu un personal spre Buzau, iar dupa o ora si ceva de stat prin gara m-am urcat in trenul lui Andrei. In Bacau am avut de asteptat mai bine de o ora, prilej bun sa ne racorim cu cate o bere, apoi ne-am urcat intr-un personal spre Bicaz, un tren care a fentat modernizarea, insa cu toate astea mi s-a parut fain asa rustic cum era. Nu pot sa nu amintesc despre sefa de gara din Dumbrava care parca era din alta poveste: tanara, blonda si frumoasa de numai intr-o asemenea gara nu te asteptai sa o vezi.

Ajunsi in Bicaz gasim doi tipi care tocmai se urcau intr-un taxi si ne intreaba daca nu mergem si noi la Izvorul Muntelui sa impartim banii de drum. Ne inghesuim toti in masina, bucurosi ca am rezolvat asa usor cu transportul. Nu apucam sa ajungem insa pana la cabana ca se strica masina, ramanand asadar sa parcurgem inca vreo 2 km pe jos. Nu ne pare rau deloc dupa o zi intreaga de stat prin trenuri.

Ajungem destul de repede la cabana Izvorul Muntelui pe care n-am mai recunoscut-o, insa mesele si bancile metalice sunt aceleasi, iar casutele din curte au mai acumulat intre timp cateva straturi de vopsea, in rest nimic nu s-a schimbat. Langa cabana sunt  un camping si un punct de informare al Parcului National Ceahlau. Taxa de intrare in parc este 5 lei pentru adulti, 2 lei pentru elevi, studenti sau pensionari si 10 lei de cort pe noapte. Achitam toate taxele, ne gasim un loc de cort ceva mai retras si ne apucam de pregatit culcusul. E inca devreme si nu prea mai avem ce face. Bem cate o bere la cabana, ne mai invartim putin prin imprejurimi si noaptea nu mai vine. Andrei intra in cort mai devreme insa eu parca n-am stare asa ca pornesc usor pe marginea soselei spre Bicaz. Trec pe langa tot felul de vile pline de petrecareti insa nu ma opresc pana nu se face liniste. Urc pe un deal cu faneata inalta in care nu pierd ocazia sa ma trantesc si stau o vreme asteptand apusul si bucurandu-ma de minunatele clipe de liniste si de natura.

Ma intorc spre cort, tracand iar pe langa toti petrecaretii, de data asta parca mai zgomotosi. In camping costat cu surprindere ca e liniste, desi majoritatea “colocatarilor” sunt veniti la gratare si baut. Reusesc intr-un final sa adorm.

Ziua I

Dimineata lene, cort ud de stans, bagaje multe… Reusesc sa ma incurajez gandindu-ma ca ma asteapta o zi plina de munte si frumos si ma pregatesc de drum. Abia pe la ora 9 reusim sa ne urnim  pe traseul marcat cu banda rosie spre cabana Dochia prin Poiana Maicilor. Initial se urca destul de lin prin padure, apoi se trece pe curba de nivel pana in Poiana Maicilor. Noi mergem cam incet si facem destule pauze din cauza rucsacilor grei.

Dupa aproximativ 45 de minute ajungem in Poiana Maicilor de unde se zaresc culmi din Muntii Stanisoarei. Facem o mica pauza in poiana pana apare o familie (sau mai multe) de cocalari nesimtiti si galagiosi care ne determina sa ne luam rapid rucsacul in spinare si sa plecam.

De aici traseul incepe sa urce mai accentuat, dar parca deja ne miscam ceva mai bine. Intalnim numerosi turisti, dar extrem de putini bocanci, ceea ce mi se pare destul de trist. Nu sunt grele traseele dar tot nu sunt de-acord cu adidasii pe munte (doar cu cei de munte). Vreo doi erau si mai smecheri si mergeau in pantofi. Un cuplu se tine aproape de noi si vorbim putin cu ei. Tipa e cam epuizata si intreaba mereu cat mai e si cum e traseul mai sus.

Ne indepartam de ei, urcusul devine tot mai abrupt si ajungem relativ repede la Claile lui Miron, pe care nu le gasim intr-o lumina prea buna. Suntem asadar pe platoul Muntilor Ceahlau, nu departe de Ocolasul Mare. Pe varf si in imprejurimile sale accesul turistilor este interzis, acolo fiind o rezervatie stiintifica. Chiar si asa aspectul varfului din aceasta parte este impresionant.

Vreo 3 indivizi se holbeaza de zor in iarba si ne intrebam la ce se uitau. “Da ce-are ma daca o rup? Rup doar floarea, nu o scot cu tot cu radacina deci la anu’ infloreste iar. Ce e rau in asta?” Trecand peste scarba provocata de comentariul mai sus mentionat ne apropiem si gasim o frumoasa floare de colt, care cine stie cum a rezistat atat de aproape de poteca. Mai urmeaza cateva comentarii in acelasi stil apoi cei trei se indeparteaza. Trebuie sa admit ca am fost impresionat de logica acelui cocalar…

Dupa o scurta portiune de platou incepem sa coboram, reintrand in padure, dupa care poteca merge pe curba de nivel, ocolind varful. Revenirea pe platou se face urcand pieptis o panta destul de alunecoasa si acoperita de pietris. Zona se numeste Jgheabul Ursariei. Facem o pauza la baza unor stanci, unde gasim pe fel de brana mai multe flori de colt, mai in siguranta parca decat sora lor de mai devreme.

Reveniti pe platou, ajungem in curand la locul de campare ce se afla la cateva minute de Cabana Dochia. Sunt destule corturi, dar gasim si noi un petic de pamant plat sa ne punem cortul. Desi teoretic trebuia sa platim camparea nu era nimeni acolo sa ne taxeze. Eu am ramas sa montez cortul, iar Andrei s-a dus sa umple sticlele cu apa de la izvorul de langa cabana, cu un debit de mai repede bei o sticla decat o umpli.

Cabana e impanzita de oameni de toate varstele, majoritatea bineinteles echipati necorespunzator . Nu sunt paranoic in ceea ce priveste echipamenul dar cred ca indiferent cat de des mergi pe munte trebuie sa ai macar un minim necesar. O pereche de ghete de trekking de vara nu costa mai mult de 70 de lei in Decathlon si nu cred ca e o investitie mare nici pentru cei care merg o singura data pe an pe vreun traseu. Pe de alta parte un ghiozdan acolo in care sa se bage o sticla de apa si o haina cu maneca lunga eventual dintr-un material mai impermeabil ar trebui sa aiba toata lumea. Dar nu…pantofarii patriei prefera sticla carata in mana iar de haine in plus nu e nevoie ca doar e vara si cald. Ce conteaza ca e vorba de un traseu de vreo 7 ore dus-intors, pentru unii dintre ei poate chiar mai mult ca obosesc repede la urcare…

Cabana arata exact cum mi-o amintesc si daca tot am rascolit printre pozele din tinerete am si scanat cateva

La prima intalnire cu Ceahlaul
Traseul Durau-Cabana Fantanele- Dochia mi-a facut o foame…

Dupa masa lenevim o vreme si ne hotaram sa mergem pana pe varful Toaca la apus. Vremea pare sa se strice insa plecam totusi. Apucam sa ajungem pe varful Lespezi si deja Toaca nu se mai vede de nori iar curand incepe ploaia. Daca tot e ajunul Adormirii Maicii Domnului ma hotarasc sa perticip la Vecernie la schit, asa ca ne indreptam spre el, in timp ce ploaia se inteteste iar tunetele si fulgerele isi fac de cap. Andrei se adaposteste intr-un foisor, iar eu intru in biserica. Prohodul e abia la inceput si toata lumea canta, iar eu nu ma las mai prejos. Afara a inceput grindina, de marimea unui bob de mazare, iar la un moment dat a trasnit intr-un paratrasnet de langa biserica atat de tare incat toti ne-am oprit din cantat pentru cateva secunde pana ne-am dat seama ce se intampla.

Dupa ploaie avem parte de un minunat curcubeu si de o lumina senzationala, calda si potrivita pentru poze. Incet incet soarele se duce la culcare si noi ne oprim la cabana la un ceai. Inauntru e aglomeratie si galagie. Noi speram sa fie vreo chitara si ceva cantece de munte dar nu este decat un radio.

Ne intoarcem la cort si constatam cu bucurie ca nu sunt daune in urma ploii, mai rontaim cate ceva apoi ne bagam la somn.

Ziua a II-a

Ma trezesc inainte sa rasara soarele si dupa o lupta interioara apriga purtata intre nevoia de odihna si lenea de o parte si dorinta de cunoastere, de a profita de  fiecare moment de cealalta parte hotarasc sa urc pe varful Toaca sa vad rasaritul. Andrei nu se lasa convins asa ca plec singur. Parcurg cu drag si spor bucata de drum pana la cabana, ajung repejor pe varful Lespezi unde ma apuca o lene de zile mari cand vad cat mai e pana pe Toaca. Oricum urcam si acolo mai tarziu si privelisti am si aici. Am prins loc in primul rand la spectacolul rasaritului si astept. Spre bucuria mea cortina se ridica si momentul mult asteptat are loc chiar sub ochii mei. Am parte de patura de nori de deasupra lacului Izvorul Muntelui, atat de reprezentativa pentru acesti munti si un rasarit cu cer senin intr-un loc atat de frumos. Ma felicit inca o data pentru decizia de a lasa somnul pe alta data si a iesi la rasarit. M-am bucurat mult de clipele acela de singuratate intr-un moment atat de frumos.

Ma intorc la locul de campare, unde il gasesc pe Andrei deja treaz si ne pregatim de strans. Cortul e foarte ud de la ploaie si roua asa ca iar vom pleca tarziu. Abia la 10 reusim sa pornim, mult prea tarziu pentru  gustul meu, dar astea sunt riscurile statului la cort. Daca am fi stiut ca nu il vom mai intinde deloc in acea excursie l-am fi strans si ud, insa conform planului nostru urma sa dormim in el prin zona lacului Rosu.

Inainte sa incepem coborarea spre Bicazul Ardelean ne abatem pentru a urca pe varful Toaca. Lasam rucsacii in curtea statiei meteo, unde mai sunt cativa lasati si ne trezim cu un nene crizat care incepe sa tipe la noi si sa ne ameninte ca ne lasa fara bagaje. E adevarat ca n-am intrebat pe nimeni daca ii putem lasa acolo, dar am vazut poarta deschisa si alte bagaje in curte asa ca am indraznit sa facem acelasi lucru. Nu mi se pare nimic deplasat in asta si pe munte cu atat mai putin. Inteleg ca or fi satui si oamenii aia de toti pantofarii care impanzesc Ceahlaul dar cu siguranta reactia acelui individ a fost exagerata si imi venea sa-i povestesc putin despre origini, dar m-am abtinut.

Ascundem rucsacii intre niste jnepeni si urcam abrupt spre varf. Scarile de lemn pe care le tineam minte din copilarie nu mai exista de multa vreme si se urca la liber, cu grija. Privelistea de pe varf e spectaculoasa si foarte cuprinzatoare, iar lacul Izvorul Muntelui da mult efect intregului cadru.

Pe vremea cand existau scari

Coboram de pe varf, recuperam bagajele si pornim pe traseul marcat cu banda albastra spre Bicazul Ardelean prin Jgheabul lui Voda. Varianta asta de traseu e mai putin frecventata de turisti, fapt ce nu poate decat sa ne bucure. Dupa aproximativ o ora de coborare prin padure ajungem la drumul forestier ce ar trebui sa ne poarte pana in Bicazul Ardelean, mergand pe sub peretii abrupti ai Ceahlaului. Avem noroc si gasim un nene de treaba care ne ia cu masina si astfel scutim vreo doua ore si cativa kilometri buni de mers pe jos.

Coboram la intrarea pe DN 12C, de unde mai avem cam 15 km pana in Lacul Rosu, deci ne trebuie neaparat un mijloc de transport. Intram la un magazin si intrebam de autobuze, dar se pare ca nu ar fi, asa ca pornim usor pe jos si incepe marele autostop. Trec pe langa noi dube, microbuze, autocare, masini mici, SUV-uri si nimeni nu opreste. Asfaltul frige, rucsacul atarna tot mai greu, transpiram si ne-am saturat pana peste cap de drumul ala, dar in continuare nimeni nu opreste. Mergem destul de mult pe jos continuand sa facem semne tuturor masinilor care trec pe langa noi. Dintr-o data minune: o masina opreste. E o Dacie 1300 cu 4 baieti in ea. Ma apropii de masina si le multumesc pentru gest dar le spun ca suntem 2. “Aaa..pai nu-i nicio problema ca ne inghesuim” vine raspunsul lor. Macar au portbagajul gol si bagam toate bagajele. Reusim sa ne asezam cumva 4 in spate si pornim. Din cate masini puteau sa opreasca, tocmai acesti tipi s-au gandit sa ne ajute. Calatoria a fost ornata cu un repertoriu vast de manele si muzica populara, iar de fiecare data cand o fata ne iesea in cale rasunau claxoane si fluieraturi.

Intram in Cheile Bicazului si situatia se cam complica: masinile merg bara la bara din cauza dobitocilor tupeisti, conducatori de gipane, care isi abandoneaza bolizii in mijlocul drumului si se duc la cumparat nimicuri de la tarabele ce impanzesc zona. Mai sunt niste giboni, de o nesimtire infioratoare ce considera ca mersul bara la bara nu e pentru ei asa ca se baga in depasire si inevitabil din fata va veni cineva. Drumul e prea ingust pentru a permite trecerea simultana a 3 masini mai ales ca pe margini mai sunt si parcate o groaza si atunci incearca sa intre la loc insa pe buna dreptate nimeni nu vrea sa le faca loc. Si incep claxoane si injuraturi, pana cand cineva din coloana cedeaza si-i face loc cocalarului cu ceafa groasa. Cu prima ocazie, acesta intra din nou in depasire si povestea se repeta. In aceste momente ma gandesc la exterminare, arme de distrugere in masa, metode de tortura si alte minunatii de genul acesta.

Ajungem in sfarsit la Lacul Rosu, la platim baietilor si ne vedem de drum. Le palpaiau becurile in bord mai ceva ca o instalatie de brad, deci cred ca s-au bucurat de vreo 2 litri de benzina in plus.

Trecem de Lacul Rosu, urmeaza un pod peste Paraul Oii si imediat un drum ce merge pe malul acestui parau. Nu este stalp de marcaj in intersectie dar ca reper e cabana Miorita spre care este indicator. Este abia ora 15.30 deci am mai avea cateva ore bune de lumina. Daca initial ne gandeam ca o sa innoptam in zona Lacului Rosu, acum deja suntem increzatori ca am putea ajunge la refugiul din Poiana Alba pentru a nu mai fi nevoiti sa punem cortul. Trecem de ultimele case si pensiuni si continuam in pas vioi pe drumul forestier, mergand in usoara urcare.

Ne intalnim cu doi oameni si ii intrebam cam cat ar mai fi pana in Poiana Alba, iar reactia lor e destul de descurajatoare, spunandu-ne ca nu avem cum sa ajungem pe lumina si ca ar mai fi 4 ore de mers si deja e aproape 18. Eu nu prea ii cred si uitandu-ma pe harta vad ca nu mai e chiar asa mult. Daca in general oamenii de la munte n-au notiunea timpului si o ora pentru ei inseamna vreo doua daca nu trei pentru drumetul de rand de data asta sunt sigur ca acestia sunt in extrema cealalta si ca cele patru ore spuse de ei nu au cum sa fie mai mult de doua.

Ajungem intr-un punct in care traseul nostru paraseste drumul forestier, schimbam sandalele de munte cu bocancii si daca tot ne-am oprit mai consultam o data harta. Andrei are la el si numerele din Muntii Nostrii despre Ceahlau si Hasmas. Acolo gasim niste scheme foarte bune care ne ajuta sa vizualizam configuratia traseului pe care il avem de parcurs si constat cu bucurie ca avem de trecut peste o culme nu prea inalta si ajungem in Poiana Alba. Andrei nu e asa sigur de previziunile mele si tinde sa-i creada mai degraba pe oamenii cu care ne-am intalnit mai devreme. Trecem pe langa o casuta frumoasa abandonata pe un deal, gasim si un izvor cu un debit foarte slab, dar reusim sa ne umplem sticlele.

Mai urcam cateva minute, apoi Andrei imi propune sa ne intoarcem si sa dormim in acea casa darapanata. Mie nu-mi convine deloc planul, fiind sigur ca mai e putin pana la refugiu, dar nu mai insist si ne intoarcem. Intram in casa si speriem o pasare care isi avea cuibul acolo.Zboara pe langa noi si pana sa apuc sa inchid usa reuseste sa iasa, abandonandu-si ouale. Ne convingem imediat ca nu e de stat aici. Podeaua e putreda si mizerabila si e mare minune daca nu sunt si alti locatari pe-acolo.

Hotaram sa continuam drumul spre refugiu iar dupa cateva minute de urcat intram in padure. Aici e ceva mai intuneric, mai ales ca noaptea e aproape insa cu toata graba nu pot sa nu ma opresc sa mai culeg cate un frag sau zmeura. Urcusul se termina, urmeaza o portiune destul de dreapta apoi coboram usor si iesim in poiana. In stanga vedem o creasta stancoasa cuprinsa de flacarile apusului iar la baza ei o stana cu caini nervosi. Ramane de vazut acum unde o fi refugiul.

Poiana Alba e foarte mare si pitoreasca. Are cel putin doua stane active si tot felul de alte casute care mai de care mai darapanate. Marcajele n-au fost prea stralucite pana aici si nu ne asteptam sa fie mai bune nici de-acum incolo. In iarba zarim ceea ce a fost candva un copac si pe el se afla tot  felul de sageti si panouri, care nu reusesc decat sa ne confirme ca suntem in Poiana Alba. Bineinteles ca intai pe panou scrie in maghiara, dar e de apreciat totusi ca au avut bunul-simt sa scrie apoi si in romana. In partea Vestica a poianei vedem o constructie mai noua si presupunem ca acela e refugiul. Mic dar foarte cochet si primitor, asezat intr-un loc foarte fain, acest refugiu mi-a lasat o impresie foarte placuta. Are doua priciuri suprapuse si pe fiecare cred ca ar incapea cam 3 poate chiar 4 persoane. Am ajuns aici la 20.30  si ne bucuram amandoi pentru alegerea facuta. In mod cert e mult mai bine aici decat in darapanatura aia de casa in care era sa ne petrecem noaptea.

Langa refugiu se afla un izvor cu debit destul de bun. Ne facem repede comozi si ne apucam de gatit. Curand se insereaza, rasare o luna aproape plina, iar cerul se umple de stele. Ma bucur mult de aceasta seara linistita petrecuta in mijlocul naturii, departe de oameni si civilizatie.

Suntem la marginea padurii, iar langa refugiu e o vatra de foc asa ca arunc o privire dupa niste lemne insa padurea e cam saraca in uscaciuni. Adun totusi cateva sa ne amagim macar cu putin foc, insa ni s-a facut prea somn si abandonam repede ideea. Adorm gandindu-ma la locurile astea frumoase si la acest refugiu atat de intim in care mi se pare ideal de venit cu prietenul/prietena.

Ziua a III-a

Dimineata nu ne-am grabit prea tare sa ne trezim si sa strangem bagajele asa ca tot tarziu am plecat, aproape de ora 10. Cand am discutat traseele cu Andrei aveam de gand sa trecem pe la Trecatoarea Oltului, sa vedem si noi de unde izvoraste, dar tineam neaparat sa ajungem si la Piatra Singuratica. Intre timp am hotarat sa lasam izvoarele Oltului pentru alta data  ca ar trebui ca de la Piatra Singuratica sa ne intoarcem pana in Poiana Alba ceea ce ar fi destul de mult, iar de la Trecatoarea Oltului ne asteapta un forestier lung si trist ca mai toate forestierele.

Planul pentru astazi este sa ajungem la Piatra Singuratica, facand o escala pana pe varful Hasmasul Mare, cel mai inalt din masiv, iar de la Piatra Singuratica sa coboram in Balan.

(Uaaau, ce de caprioare pe camp! Scriu jurnalul din tren spre Braila si simteam nevoia sa-mi exprim undeva bucuria)

Din Poiana Alba pornim pe marcaj banda rosie spre Piatra Singuratica si trecem pe langa cateva case aflate intr-o stare nu tocmai buna. Traseul face o curba spre dreapta ce ne poarta in usoara urcare spre o poiana larga in mijlocul careia se afla un lac frumos  care nu apare pe harta. In fata noastra se arata impunator varful Hasmasul Mare (1792 m), cel mai inalt varf din masiv. Vom ajunge si acolo dar putin mai tarziu.

Traseul nostru continua pe langa lac, prin aceeasi poiana larga, presarata cu brazi si casute darapanate pline de farmec. Incepe sa se faca foarte cald, atmosfera e umeda si mi-e destul de clar ca se apropie ploi.

(Hei, iata si-un iepure pe camp!)

Traseul incepe sa urce si chiar daca panta nu este foarte accentuata caldura si umezeala ne fac sa transpiram si sa obosim repede. Ajunsi intr-o sa, parasim marcajul si tinem linia culmii pe care se afla varful Hasmasul Mare. Gasim un fel de poteca si o urmam, strecurandu-ne printre jnepenii care cam impanzesc zona. Dupa cateva sute de metri ajungem pe varful Hasmasul Mare (1792m), pe care se afla o piramida din lemn si nelipsitele inscriptii bilingve. Din pacate nu avem cea mai buna lumina pentru poze si nici cele mai clare privelisti insa tot ne bucuram de peisajele de pe varf dominate de Piatra Singuratica, Piatra Ascutita (Ecem), masivul Ceahlau si alte creste din masive apartinand Carpatilor Orientali.

In apropierea varfului se afla o cruce cu o cutie la baza, in care e un caiet de amintiri. Andrei scrie cateva cuvinte in el si incepem coborarea. Nu ne mai intoarcem in sa si mergem in continuare pe culme, urmand sa ne intersectam undeva mai jos cu traseul marcat. Aspectul crestei aduce foarte mult cu cel al Builei, lina intr-o parte si prapastioasa in cealata.

Treptat coboram din culme si intram in padure, intalnind curand marcajul. In cateva minute ajungem la cabana Piatra Singuratica, unde se afla peste 20 de unguri veseli si cam bauti. Ne asezam si noi pe iarba intr-un loc mai retras putin. Am o senzatie aiurea si am impresia ca se uita toti la noi.

Cabana arata bine iar locul in sine e foarte frumos. Gandul imi zboara imediat la Buila-Vanturarita, peisajul din Curmatura Builei fiind foarte asemanator( https://stefansabin.wordpress.com/2012/02/05/parcul-national-buila-vanturarita/).

Ne lasam bagajele langa cabana si mergem pe Piatra Singuratica. Traseul e prevazut cu lanturi foarte solide insa se poate urca si pe langa ele fiind prize suficiente. Stam destul de mult la coada pentru ca de sus coboara o parte a grupului de maghiari. In varful stancii ne intampina o cruce si peisaje spectaculoase. Nu zabovim mult pentru ca incepe sa picure asa ca ne grabim sa coboram.

Ne adapostim un timp sub streasina cabanei insa ploaia nu da semne ca s-ar opri si e prea multa maghiara in jurul nostru asa ca ne hotaram sa coboram. Dupa mai putin de 5 minute de mers ploaia se inteteste si ne adapostim langa un perete surplombat de stanca. Parca deja ploua mai linistit si putem pleca mai departe. Marcajul este banda albastra iar traseul coboara doar prin padure, mai vie parca si mai frumos mirositoare pe o asemenea vreme. Am o stare de spirit foarte buna si imi vine sa alerg dar stiu ca n-ar fi prea indicat pentru genunchi. Ma multumesc sa fredonez orice piesa imi vine in minte. Andrei nu se da deloc in laturi si ma acompaniaza imediat. Repertoriul nostru derapeaza treptat spre formatii precum 3 Sud Est, Animal X si alte balarii, atat de apreciate in perioada pubertatii. Macar asa nu riscam sa ne intalnim cu ursul.  Am incredere in gusturile lui!

Nici nu ne dam seama cand ajungem la primele case din Balan. Ploaia tocmai s-a oprit si dupa cateva minute ajungem la intersectia cu soseaua principala. Nu apucam sa ne intrebam cu ce ajungem in Miercurea Ciuc si vedem ca se apropie un autocar care tocmai acolo merge. Nu mai tin minte cat am dat pe bilet dar n-a fost prea mult oricum.

In Miercurea Ciuc ne interesam fiecare de trenuri si eu gasesc o solutie obositoare si destul de incomoda insa foarte ieftina: am de schimbat 3 personale dar dimineata ar trebui sa ajung in Braila. Andrei are de schimbat trenul in Brasov, iar legatura nu este foarte buna.

M-am asezat singur intr-un compartiment si nici n-a plecat bine trenul ca ma trezesc cu cinci unguri la usa, doi adulti si trei copii,care imi bolborosesc ceva acolo. Le spun ca nu inteleg si ii rog sa foloseasca meniul in limba romana iar raspunsul m-a socat: I don’t understand. English please. Reusim sa ne intelegem pana la urma in engleza, le spun ca nu sunt ocupate celelalte locuri asa ce se aseaza. M-am gandit apoi ca ar putea fi turisti, in tranzit prin Romania doar si de-aia habar n-au o boaba de romana. Cand a venit controlorul insa, copiii au prezentat pe langa bilete si carnetele de elevi care erau cat se poate de romanesti.  Nu vreau sa fiu inteles gresit. N-am nimic cu ungurii, sunt sigur ca multi sunt oameni foarte de treaba si as avea si cateva exemple in acest sens. Ce nu pot eu sa suport la ei este nesimtirea si ignoranta de a trai in Romania si a nu se sinchisi sa invete limba. Si sa nu mai vorbesc de pretentiile pe care le au si modul agresiv in care incearca sa obtina aberatii precum Tinutul Secuiesc, autonomie si mai stiu eu ce alte prostii. Nu incerc sa starnesc conflicte si polemici aici pe blog asa ca nu mai comentez acest subiect, cu toate ca am multe pe suflet.

Am ajuns in Marasesti, unde am impartit mai bine de o ora sala de asteptare cu diversi boschetari ce imprastiau odoruri puternice si complexe, o combinatie foarte reusita de miresme de picioare, transpiratie, mancare, gunoi si aurolac. In Barbosi am coborat si dupa circa 20 de minute de asteptare am urcat in al treilea tren, care m-a lasat in Braila odata cu rasaritul. Asa am incheiat inca un episod foarte frumos din serialul aventurilor mele pe munte, serial ce sper sa egaleze macar “Tanar si Nelinistit”(cantitativ, nicidecum calitativ).

N-am parcurs trasee prea lungi sau dificile insa am simtit foarte intens aceste zile si m-am bucurat de fiecare clipa petrecuta pe munte. Ceahlaul e cu siguranta un munte foarte frumos si am privit cu multa nostalgie toate acele locuri, insa e prea aglomerat si plin de pantofari. Poate n-am nimerit noi perioada potrivita pentru a-l cutreiera. Eu l-am numit Bucegiul Moldovei datorita asemanarilor evidente in ceea ce priveste relieful, dar si a numarului si tipului de oameni care il urca zi de zi. Un aspect demn de mentionat si apreciat e curatenia de aici: administratia parcului aduna permanent gunoaiele lasate de nesimtiti pe poteci si astfel Ceahlaul este surprinzator de curat pentru un munte atat de populat.

Hasmasul mi-a fost mai apropiat de suflet si mi-a placut mai mult decat Ceahlaul. Am apreciat aspectul salbatic al acestor munti si poienile pitoresti cu casute rustice risipite pretutindeni. Celebritatea unui munte nu aduce niciodata ceva bun si sunt sigur ca Hasmasul e fericit sa fie in umbra fratelui Ceahlau. Voi reveni cu siguranta aici pentru un circuit mai amplu.

Mai multe poze puteti vedea aici: https://picasaweb.google.com/113369514721127423627/CeahlauSiHasmasAugust2011


6 responses to “Incursiune in Muntii Ceahlau si Hasmas

  • andrei badea

    Am rememorat cu plăcere acele frumoase zile petrecute în mijlocul naturii. Și pe mine m-a fascinat într-un mod deosebit Hășmașul, aș sta o săptămână acolo, la citit, la scris, la meditat… la orice, în liniștea Muntelui.

  • Ion Maria

    Felicitari Stefan pentru hobby-ul tau si multumesc ca ne impartasesti din impresiile calatoriilot tale! Nota 10, eronat 9,75 cat ti-a dat mami!

  • radu

    Citindu-ti blogul, m-au apucat nostalgii de tinerete. In 94 am urcat prima oara pe munte: Jepii Mici-Caraiman-Babelke pe o vreme cumplita. Apoi mai multe urcusuri la Cindrel in facultate. Plecat Spania, revenit in 2003, ultima data pe munte: muntii Cernei, trasee solo de langa Herculane, iar in Mehedinti crucea Alba si cascada Cociu-Roset, cea mai inalta din Romania; am vazut atunci si vipere si testoase – sasaie ca serpii, creepy!
    Ai un blog fain, iar de scris…deja vad in 3D citind rutele. Tine-o tot asa!
    PS Acum am 40 de ani si m-am apucat serios de slabit deoarece planuiesc sa atac iar inaltimile. Obiective anul asta: Cozia, Iezer, culmea Oslei, eventual vf Straja sau Piatra Iorgovanului. Sper sa ma tina buzunarul pentru echipament!
    Carari cu soare!
    PPS Intrebare: cum te descurci cu rosaturile, pe ici pe colo, prin partile…”masculine”, ca pe mine ma termina cateodata…

    • Stefan Sabin

      Salut. Multumesc pentru comentariu si incurajari.Din pacate viata mea e foarte haotica si abia ma impart intre mai multe activitati, asa ca timpul pentru a scrie pe blog este aproape inexistent. Mi-ar placea foarte mult sa pot fi la zi cu postarile, dar deocamdata am ramas in urma foarte mult.

      Cu rosaturi in partile masculine chiar nu m-am confruntat niciodata. Poate sunt eu mai cracanat sau mai putin inzestrat acolo jos :)) Redevenind serios, incearca sa porti boxeri in loc de chilot normal si la nevoie foloseste pudra de talc. Doar sa nu fie mentolata ca nu va fi o senzatie tocmai placuta😀

      Carari cu soare si sper sa-ti indeplinesti obiectivele montane pe anul acesta🙂

      • radu

        Sa dea Domnul, intre job, familie, blogul unde contribui ca autor si antrenament nici eu nu prea am timp.
        Tu esti prieten cu Ioan Stoenica? Emisiunea lui e super tare!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: